joi, 2 mai 2013

Operaţiunea „MOV”


Nici nu dădea firul ierbii ca lumea în perioada socialismului, că în toate casele începea pregătirea „operaţiunii MOV” (Miel-Ouă-Vin), pentru Paşte. Cum nu se găsea nimic din componentele mesei de sărbători pascale, cu mult înainte de Învierea Domnului trebuia să te îngrijeşti ca să ai ce pune pe masă familiei şi invitaţilor. 
Ori elementul cel mai căutat era mielul, fiul oii, sau în lipsă iedul, fiul caprei. Nu se găseau nici unul nici altul „la liber” şi nici „la cotă”, aşa că trebuia căutat. Şi unde să-l cauţi dacă nu la ţară? Luai trenul, sau „rata”, iar dacă aveai luată cota de benzină, Dacia personală şi plecai pe coclauri pe la stâne şi sălaşuri după miel. Dacă în copilăria mea tata cumpăra miel viu de Paşte din piaţă, direct de la ciobanii colhozurilor din jurul oraşului, când mi-a venit mie rândul să joc rolul de tată, obţinerea preţiosului animal era o adevarată aventură. Ciobanii, pe care nu dădeai doi bani tot anul, deveneau persoane foarte importante şi adesea preţioase, la care trebuiai să te duci cu căciula într-o mână şi cu banii în cealaltă, poate s-or îndura să-ţi vândă vreun miel, eventual să-l şi taie şi să-l şi jupoaie, să te scuteasca pe tine de efectuarea acestor operaţii barbare în baia locuinţei. Dădeai pe miel cât nu făcea, numai să-l ai. Unde Doamne iată-mă se duceau mieii româneşti de nu ajungeau în magazine, ştia numai conducerea de partid şi de stat. TIR-uri întregi de berbecuţi, miei şi oi, treceau zilnic spre şoşelele Constanţei, luând calea Turciei sau a Egiptului cu vapoarele. Se zvonea că un post de cioban pe vapor, care să îngrijească oile cât dura traversarea Mării Negre şi drumul spre porturile Arabiei, se vindea cu zeci de mii de lei, iar pentru drumurile spre Libia lui Ghadafi la dublu, că dintr-un voiaj te puteai umple de aur ieftin din bazare, cu care să te faci om ajuns acasă.
Aşa ca nu se găsea carne de miel în magazine nici să tragi cu tunul. Şi te aprovizionai de la ciobani. Cântărire după ochi, sănătate probabilă, că nimeni nu trecea miei la sacrificare printr-un serviciu veterinar, dar aveai garanţia că puneai pe masa copiilor de Paşte un picior de miel şi nu unul de câine, cumpărat la repezeală în spatele unei pieţe murdare, dintr-un portbagaj. Puteai confirma, dacă nevasta comenta ca mielul are un gust ciudat, că mănâncă miel, că doar îl văzuseşi viu şi nevătămat lânga mama lui, sugând ca un miel blând ce era, de la două oi.
Mai era o problemă cu transportul mielului, sau a mieilor, dacă aveai mai mulţi, unul pentru tine, altul pentru cumătra, care mai stătea cu copilul când te duceai sa vezi un film la videa la prieteni şi altul pentru vecinul care era finul tatălui ciobanului, sau nepotul şefului grajdului unde se ţineau miei, sau ginerele şefului de post din comuna prin care treceai, că şi asta conta. Mult. Te oprea miliţia „la borcan”. Fiecare intrare şi ieşire dintr-o localitate mai mare avea „borcan”, un post de miliţie, în general folosit de miliţienii de la circulaţie, dar care de sărbatori erau si ei plecaţi după operaţiunea „MOV”, aşa ca la borcane erau alţi tablagii, gata să-ţi cotrobăie prin portbagaj.
            - Actele la control va rugăm!
            - Poftiţi.
            - Ce aveţi în porbagaj?
            - Nimic.
            - Cum nimic tovaraşe?
            - Păi nimic din ce v-ar interesa. E por’bagajul maşinii mele proprietate personală şi nu aveţi ce să căutaţi în ea, fără mandat de percheziţie.
Dacă te ţineau cheutorile nadragilor să le arunci fraza cu percheziţia, miliţienii se mai uitau o dată lung la tine să vadă: „De unde-l cunosc eu pe ăsta...? N-o fi...ală?”, mai aruncau o privire în documente, sau cereau o legitimaţie de serviciu ceva, pentru edificare şi daca vedeau ca eşti „om al muncii”, sau „fiul ploii”, aruncau ultima găselniţă în materie de cotrobăit prin maşină:
-   Păi eu vă rog să-mi arătaţi roata de rezervă (sau triungiul reflectorizant, după caz).
Volen-nolens, deschideai portbagajul şi dădea cu ochii de miel (miei). Începea spectacolul ieftin în care miliţianul nu avea ce să-ţi facă întrucât n-avea baza legală, aşa ca mai mult improviza, iar tu nu aveai acte pe carnea de miel, ca nu avea cine să-ţi dea, ciobanul? Şi după parlamentări, negocieri, eventual o mica atenţie, un Kent acolo, sau eventual un săpun, pentru „doamna”, plecai fericit cu mielul acasă să-l tranşezi pe masă în bucătărie cu toporişca de bătut şniţele, să auda toată scara blocului ca te-ai asigurat cu mielul de Paşte.
Pe urmă ouăle. Ne se găseau, sau se găseau rar, doar „la cota”: un ou pe săptămână, 4 pe lună, adică 16 ouă la 4 persoane pe lună. Ce să faci cu 16 ouă mai întâi: să le vopseşti? Să le pui la cozonac? Să le pui la drob? Oricum nu-ţi ajungeau de nici un fel si atunci porneai din timp secveţa „O” a operaţiunii MOV. 
Dădeai şfoară în ţară, pe la rudele mai sărace din satul bunicii, care te căutau să le aranjezi o internare la spital, sau o intrare la văru’Lili care era secretar de partid şi şef de sindicat pe platforma CSG, poate le dă ceva de lucru şi o locuinţă ceva, macar la garsoniere..., sau pe la cunoştinţe, vecini, sau amici, care ştiau pe cineva care creştea găini pentru ouă aproape în clandestinitate, că dacă te ştia satul, trebuia să dai cotă de ouă la cooperativă. În cel mai rău caz apelai la un „patro(h)oţ” care lucra pe la Avicola şi care fura azi un ou....mâine un carton de ouă, sau două, să mai dea şi la nefericiţii care nu lucrau în industria găinilor de ouă.
Indiferent de sursă, în joia mare a Paştelui trebuia să le vopseşti. Şi aici era o problemă, că nu prea era vopsea de ouă. Celebra vopsea „Gallus” pentru ouă era o raritate, aşa ca oamenii mai improvizau: foi de ceapă pentru galben, sineală pentru albastru, mai greu era cu roşu, dar şi aici se rezolva: dacă n-aveam eu o cunoştinţă tipograf, avea cumnatul meu, sau naşul tău şi vopseam ouăle cu vopsea de tipografie, din anilină. Nu ştiu cât de toxică era, dar ştiu că vopsea bine, uniform şi dacă aveai şi o bucăţică de slănină să le freci după ce le vopseai, ouăle arătau ca după revistă. După revistă germană, sau austriacă, că la noi în statul comunist Pastele nu era o sărbătoare şi toate obiceiurile legate de Înviere erau tabu. În noaptea Învierii se ţineau spectacole gratuite cu muzică populară, sau folk, până noaptea târziu ca tinerii să nu meargă la biserică. Cenaclul „Flacara al tineretului revoluţionar” era prezent pe stadioane şi devia lumea de la tradiţionalul ocol de trei ori al bisericii din noaptea de Denie. Ca elev mă îmbrăcam la Înviere cu o haină fără matricolă pe ea că erau directori de şcoală atât de îndoctrinaţi încât notau nr. matricol şi şcoala din care proveneai dacă te vedeau la slujbă şi apoi să te critice în şedinţele UTC. Student fiind mergeam fără frică la Înviere, deşi mă întâlneam cu profesorul de socialism ştiinţific care venea regulat la slujbă să-şi înregistreze studenţii pe răboj pentru a le micşora nota de la examen. Culmea îl chema...Crăciun!
În fine „in vino veritas”, era numai un proverb latin frumos şi o strofă din cântecul studenţesc „adevaru-i doar în vin spune un vechi proverb latin, hai să bem şi să ne-nveselim”(Marin Cornea: „Sunt student şi n-am un ban”).
Găseai vin dacă supravegheai atent cramele şi magazinele gostat să vezi când se „bagă” vin vărsat. Poate aveai noroc şi puteai să cumperi înainte de a fi „botezat”, adică înmulţit cu apă. În definitiv şi Mântuitorul a înmulţit doi peşti şi cinci pâini, aşa că gestionarii de butoaie înmulţeau vinul adăugându-i apă. Adică încă adăugându-i apă, că el era deja apă + alcool + drojdie de vin = vin de masă („cine-l bea rapid şi varsă”). Dacă nu aveai o rudă la ţară de unde să-ţi aduci un vin din strugurii mult iubiţi de români: „căpşunică”, „nohan”, „hibrid”, „1001”. „tirează” etc. varietăţi din care se făcea vinul poreclit „molan”, sau de către intelectuali: „moulan rouge”, un vin greu, „negru ca păcatul greu”, care păta tot inclusiv definitiv feţele de masă şi buzele băutorilor, trăgeai cu ochiul când „venea” vin la alimentara din colţ, sau mai degrabă la restaurantul unde făcuseşi nunta cu dar cu ani în urmă. Iar dacă nici aici nu se putea, apelai la un MAT. Maturile erau secţiile de prelucrare a strugurilor şi vinurilor din comunele care aveau plantaţii de struguri pentru vinificaţie. Cel puţin la noi în judeţul Galaţi cred ca erau pe puţin 50 de maturi. Toata aparţineu de IVV, Intreprinderea Viei şi Vinului şi toate erau depozite uriaşe de vinuri. În preajma sărbătorilor legale sau a celor religioase se înmulţeau „controalele în teritoriu”. Miliţieni, securişti, activişti, şefi de instituţii judeţene, ştabi mai mari sau mai mici, plecau „în controale” care vizau în special comune cu maturi. Sau cu stâne. Sau cu ferme de pasări. Adică comune MOV.
Dar V-ul era bătaia peştelui. Eu care am avut ghinionul (?!) să lucrez într-o comună în care matul era vecin cu dispensarul trebuia să stau la program şi-n Ajun şi-n Vinerea Mare că nu se ştia cine vine pe la mat. Directorul Direcţiei sanitare trimitea şoferul, dar alţii veneau „în control” şi erau mulţi metodologi, pe probleme de obstetrică, de medicina muncii, de boli cronice, de sanepid, etc. Toţi cu bidoane: de 3 litri (casetofoane), de 5 litri (magnetotoane), de 10 litri (televizoare), sau chiar de 20 de litri (maşini de spălat). Că PET-uri încă nu erau, au apărut „după”.
Nici nu ştiu de unde vecinul meu din curtea matului, şeful Costică, făcea rost de atâta vin, pentru atâta lume însetată. Dar zahărul pentru el nu era o problemă, apa se spunea că e cea mai bună de făcut vin din zona Dealu’ Bujorului, iar drojdie de vin era cât vrei. Odată striga la nea Melu, cel cu mâinile lungi ca de urangutan, (de la atâtea bidoane cărate in portbagajele şmecherilor):
-         Cât mai avem în 34?
-         Vreo doua mii şefu’.
-         Păi tre’ să facem!
-         Facem şefu! Ce facem: fetescă, muscat, sau rizling?
-         Păi eu zic că riesling, că cererea-i mare.
-         Rizling şefu!
Şi riesling se făcea, pentru a umple burdihanele lui Setilă şi ale lui Flămânzilă de la „centru”.
Primeam şi eu în semn de respect că mă sacrificam până seara târziu pe altarul lui Aesculap la lumina lămpii şi ca eram prieten cu dom’ Costică. Dar nu bombe ci vin „de prim secretar” cum zicea nea Melu. Galben auriu, parfumat, cu buchet elegant şi aromă de dealuri arse de soare şi de brume. Uneori când mai pierdeam „rata” dom’ Costică mă mai lua cu Dacia lui spre casă. Umbla indiferent de vreme, viscol, duminici „cu soţ sau fără soţ”, avea la el cheia care deschidea toate porţile împărăţiei, inclusiv pe cea a circulaţiei.
Când toate ţintele operaţiunii MOV arau atinse, mergeai seara la Înviere, aduceai lumina în casă în căuşul palmei şi gustai câte un ou roşu fiert după ce ciocneai cu cei dragi. Dimineaţa puneai copiii să se spele pe ochi cu apa rece şi să se frece cu un ou roşu pe obraji, să fie sănătoşi şi puneai apoi mielul la cuptor, fript, să-l mănânci cu salată orientala (ca la soacra-mea acasă), sau cu salata verde (ca la maică-mea acasă) şi să bei după el un pahar de vin, vorba lui sucru-meu, Dumnezeu să-l ierte, „să nu se supere mielul, şi să ştie ca l-a mâncat un om şi nu un câine.”

Un comentariu:

  1. Hristos a inviat! Paste fericit!
    (Operatiunea MOV realizata cu succes)

    RăspundețiȘtergere