miercuri, 15 mai 2013

Rupte din rai


Am copilărit în Galaţi în zona Parcului Libertăţii. Bunicii materni aveau casa pe strada Revoluţiei (de fapt Anul Revoluţiei 1848, fostă Sfinţii Împăraţi), iar noi pe strada Poşta Veche. În plus am făcut primele 8 clase la Şcoala Generală nr. 14, de pe strada Movilei, care era gard în gard cu parcul. Îmi aduc aminte şi acum de umilinţa la care ne supunea profesorul de sport şi din nefericire dirigintele clasei, un fost boxer, care atunci când făceam vreo boroboaţă mai serioasă, scotea briceagul din buzunarul treningului şi ţi-l întindea:
- Du-te în parc şi taieţi o nuia!
Mergeai plângând cu gândul la ce-o să te aştepte şi-ţi alegeai nuiaua cu care să fii bătut: din plop că se rupea mai repede, dar ustura mai tare că era flexibilă, din arţar că nu-ţi ardea pielea aşa de tare după lovitură, sau din salcie că se îndoia şi nu avea multă forţă în lovitură.
-Mişcă! Mişcă, n-o să te aşteptăm toată ziua! Striga profu’ după gardul unde te aştepta supliciul.
Săreai înapoi gardul din scânduri de brad vechi, care avusese o dată culoarea albă de la varul cu care fusese văruit, în porţiunea dinspre strada Libertăţii, unde era mai scund şi mai rupt de noi copiii din mahala, care-l încălecam vara să ajungem la agudele ce sclipeau ca niste steluţe negre pe crengile copacului aplecat peste gard şi te prezentai în faţa călăului. După cum avea chef îţi cerea să întinzi palma, sau să te întorci cu spatele la el, pentru a te plesni la palmă, pe fund sau peste coapse. Asta vara, că iarna rigla era obiectul de tortură al elevilor indisciplinaţi. Nu rigla de 30 de cm, pe care o purtai în ghiozdan alături de compas, raportor şi echer, ci rigla mare de aprope un metru, cu care venea doamna de matematică la ore.
-Întinde palma! Jap-jap! Plesnea sângele sub piele şi săreau lacrimile din ochi de durere. Dacă greşeala era mare, căpătai 10 bucăţi, sau multipli de zece, sau şi mai rău erai bătut cu cantul, nu cu latul liniei. Ori umilinţa era şi mai mare pentru că toate astea se întâmplau în faţa colegilor şi mai ales a fetelor, colegi înşiraţi în formaţie de ia pe patru, în curtea şcolii, în şorturi negre şi cu maieuri albe.
- Mama voastră de derbedei, bag eu disciplina în voi animalelor!
Ciudat era că deşi toata lumea ştia că profesorul de sport bate elevii, îi trage de urechi desprinzându-le lobulul urechii, sau lovindu-i în cap cu vârful degetelor strânse în pumn, în ceea ce el numea castană, nimeni nu lua nici-o măsură, ba dimpotrivă şi ceilalţi profesori întocmeau metodic liste cu elevii care vorbeau la ore, sau făceau alte obrăznicii, pe care le înmânau sportivului torţionar, care te chema apoi la cancelarie, exact în momentul când suna de intrare la ore şi profesorii grăbiţi îşi luau la subraţ cataloagele învelite în pânză de drapel roşu şi goleau cancelaria să nu fie martori la orori. Pe masa lungă de şedinţe acoperită cu catifea roşie, rămânea numai catalogul clasei care avea sportul trecut în program, câteva călimări cu cerneală albastră şi roşie din cea folosită la corectat teze, linia, sau după anotimp o nuia serioasă, dintr-un lemn verde, elastic, flexibil ca un bambus şi destul de lung pentru a-i ajunge din urmă şi pe cei care după primele lovituri dezertau şi cu lacrimi de durere ţâşneau departe de odiosul obiect. Şi peste toate trona el stăpânul absolut al riglei şi al nuielei şi al nostru, îmbrăcat în veşnicul trening cu însemnele unui club sportiv, sau în şort şi tricou, tuns ca la  miliţie şi fornăind pe nasul zdrobit de pumnii pe care-i încasase în viaţa sa sportivă şi pe care ni-i împartăşea acum cu darnicie în viaţa sa pedagocică..
- Ce ai de zis la reclamaţia doamnei cutare? De ce-ai vorbit în timpul orei tovarăşei cutare?
Şi fără să aştepte un răspuns, sau fără pic de milă pentru amărâtul din faţa lui palid şi sufocat de spaimă, începea să lovească. Una, două, şapte, nouă, câte credea el că meriţi pentru crima comisă, sau pentru modul cum îţi încasa-i pedeapsa: cu lacrimi în ochi, înghiţindu-le cu noduri, urlând de durere şi cerând iertare şi promiţând de zor că nu mai fac, sau bodogănind blesteme şi ameninţări cu taţi reali, sau imaginari, fraţi mai mici, sau mai mari, care să vina şi să-l tăvălească prin cancelarie, sau să-i învineţescă ochii, aşa cum ne învineţea el nouă palmele şi fesele. Plecai apoi târâş, grabiş, mergând bocind pe lângă pereţii de pe coridoarele întunecoase, pavoazaţi festiv cu portretele Comitetului Central şi cele ale lui Marx, Engels şi Lenin, în clasă, la ora de la care fuseseşi scos, în hohotele de râs ale colegilor, care te vedeau mototolit bine şi se bucurau că nu sunt ei în locul tău şi sub privirea indiferentă a profesoarei de la catedră, iritată mai mult de faptul că-şi întrerupsese ascultarea altui elev din cauza ta, decât de tratamentul la cere fuseseşi supus şi ale cărui urme roşii-vineţii încercai să le ascunzi sub poala hainei sau la spate.
N-am spus niciodată nimănui de ce eram calul de bătaie preferat al profesorului meu de sport. Dar am să spun acum.
Să fi fost prin clasa a şasea, când după ore, din curtea şcolii, am văzut la vecinii noştri muncitorii de la intreprinderea de pe strada Movilei, cum aruncau la gunoi nişte resturi de placband grozave, numai bune de făcut săbii din ele, aşa că după ce mi-am lăsat ghiozdanul acasă, m-am reîntors la şcoală pentru o incursiune peste gardul de beton care separa şcoala de curtea de gunoi a intreprinderii. Era târziu, toţi elevii şi profesorii erau plecaţi, doar Trabantul profesorului de sport era parcat sub cei doi arţari bătrâni din curtea şcolii, unde stătea de obicei şi unde cu un an sau doi înainte, proaspeţii absolvenţi eliberaţi de coşmarul nuielei, îi plătiseră o poliţă tartorului, mutându-i maşina pe sus între doi copaci, de fusese nevoie de un stivuitor s-o scoată de acolo. Mă fofilasem sub geamurile cancelariei şi studiasem obscuritatea din altarul profesorilor, dar nu era nimeni şi atunci împins de diavol din spate, m-am căţărat pe nişte bănci vechi aruncate lângă zidul şcolii şi m-am uitat pe geamlâcul magaziei de materiale didactice, o încăpere misterioasa a şcolii, plină de planşe desenate, hărţi geografice si istorice, drapele şi plancarde de defilare, aparate bizare de fizică, globuri pământeşti, sticle cu substante chimice, plase de volei, mingi şi saltele medicinale pe care le hămăleam în fiecare iarnă pe holul şcolii, cănd nu se putea ţine sportul afară şi cănd făceam sărituri. Ori pe una din saltelele noastre de sport, cu şortul dat în vine profesorul de sport gâfâia prăbuşit asupra profesoarei de muzică care-şi desfăcuse larg şi întinse picioarele încălţate în sandale.
Am sărit de pe banca veche îngrozit, nu atât de ce văzusem, ci mai ales de ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă mă vedea proful de sport, provocând o cascadă de sunete şi zgomote în căderea mea şi am rupt-o la fugă spre adăpostul copacilor de pe strada Morilor şi nu m-am oprit până acasă. Uitasem de săbii, de placband, de toate, nu-mi mai trebuia nimic, decât siguranţa pe care mi-o oferea casa părintescă şi familia.
Zilele următoare a făcut anchetă, discretă, dar anchetă, ţinând mereu în mână ca pe un corp delict un capăt de placband abandonat de mine şi iscodind şefii de clasă, comandanţii de grupă şi de detaşament de pionier şi limbile, acei copii care turnau la profesori tot ce se întâmpla în şcoală. Dar n-a aflat nimic, norocul meu că fusesem singur. Dar fiindcă m-a bănuit şi-a scos pârleala ori de câte ori avea ocazia şi asta până am plecat din acea clasă şi din acea şcoală.

joi, 2 mai 2013

Operaţiunea „MOV”


Nici nu dădea firul ierbii ca lumea în perioada socialismului, că în toate casele începea pregătirea „operaţiunii MOV” (Miel-Ouă-Vin), pentru Paşte. Cum nu se găsea nimic din componentele mesei de sărbători pascale, cu mult înainte de Învierea Domnului trebuia să te îngrijeşti ca să ai ce pune pe masă familiei şi invitaţilor. 
Ori elementul cel mai căutat era mielul, fiul oii, sau în lipsă iedul, fiul caprei. Nu se găseau nici unul nici altul „la liber” şi nici „la cotă”, aşa că trebuia căutat. Şi unde să-l cauţi dacă nu la ţară? Luai trenul, sau „rata”, iar dacă aveai luată cota de benzină, Dacia personală şi plecai pe coclauri pe la stâne şi sălaşuri după miel. Dacă în copilăria mea tata cumpăra miel viu de Paşte din piaţă, direct de la ciobanii colhozurilor din jurul oraşului, când mi-a venit mie rândul să joc rolul de tată, obţinerea preţiosului animal era o adevarată aventură. Ciobanii, pe care nu dădeai doi bani tot anul, deveneau persoane foarte importante şi adesea preţioase, la care trebuiai să te duci cu căciula într-o mână şi cu banii în cealaltă, poate s-or îndura să-ţi vândă vreun miel, eventual să-l şi taie şi să-l şi jupoaie, să te scuteasca pe tine de efectuarea acestor operaţii barbare în baia locuinţei. Dădeai pe miel cât nu făcea, numai să-l ai. Unde Doamne iată-mă se duceau mieii româneşti de nu ajungeau în magazine, ştia numai conducerea de partid şi de stat. TIR-uri întregi de berbecuţi, miei şi oi, treceau zilnic spre şoşelele Constanţei, luând calea Turciei sau a Egiptului cu vapoarele. Se zvonea că un post de cioban pe vapor, care să îngrijească oile cât dura traversarea Mării Negre şi drumul spre porturile Arabiei, se vindea cu zeci de mii de lei, iar pentru drumurile spre Libia lui Ghadafi la dublu, că dintr-un voiaj te puteai umple de aur ieftin din bazare, cu care să te faci om ajuns acasă.
Aşa ca nu se găsea carne de miel în magazine nici să tragi cu tunul. Şi te aprovizionai de la ciobani. Cântărire după ochi, sănătate probabilă, că nimeni nu trecea miei la sacrificare printr-un serviciu veterinar, dar aveai garanţia că puneai pe masa copiilor de Paşte un picior de miel şi nu unul de câine, cumpărat la repezeală în spatele unei pieţe murdare, dintr-un portbagaj. Puteai confirma, dacă nevasta comenta ca mielul are un gust ciudat, că mănâncă miel, că doar îl văzuseşi viu şi nevătămat lânga mama lui, sugând ca un miel blând ce era, de la două oi.
Mai era o problemă cu transportul mielului, sau a mieilor, dacă aveai mai mulţi, unul pentru tine, altul pentru cumătra, care mai stătea cu copilul când te duceai sa vezi un film la videa la prieteni şi altul pentru vecinul care era finul tatălui ciobanului, sau nepotul şefului grajdului unde se ţineau miei, sau ginerele şefului de post din comuna prin care treceai, că şi asta conta. Mult. Te oprea miliţia „la borcan”. Fiecare intrare şi ieşire dintr-o localitate mai mare avea „borcan”, un post de miliţie, în general folosit de miliţienii de la circulaţie, dar care de sărbatori erau si ei plecaţi după operaţiunea „MOV”, aşa ca la borcane erau alţi tablagii, gata să-ţi cotrobăie prin portbagaj.
            - Actele la control va rugăm!
            - Poftiţi.
            - Ce aveţi în porbagaj?
            - Nimic.
            - Cum nimic tovaraşe?
            - Păi nimic din ce v-ar interesa. E por’bagajul maşinii mele proprietate personală şi nu aveţi ce să căutaţi în ea, fără mandat de percheziţie.
Dacă te ţineau cheutorile nadragilor să le arunci fraza cu percheziţia, miliţienii se mai uitau o dată lung la tine să vadă: „De unde-l cunosc eu pe ăsta...? N-o fi...ală?”, mai aruncau o privire în documente, sau cereau o legitimaţie de serviciu ceva, pentru edificare şi daca vedeau ca eşti „om al muncii”, sau „fiul ploii”, aruncau ultima găselniţă în materie de cotrobăit prin maşină:
-   Păi eu vă rog să-mi arătaţi roata de rezervă (sau triungiul reflectorizant, după caz).
Volen-nolens, deschideai portbagajul şi dădea cu ochii de miel (miei). Începea spectacolul ieftin în care miliţianul nu avea ce să-ţi facă întrucât n-avea baza legală, aşa ca mai mult improviza, iar tu nu aveai acte pe carnea de miel, ca nu avea cine să-ţi dea, ciobanul? Şi după parlamentări, negocieri, eventual o mica atenţie, un Kent acolo, sau eventual un săpun, pentru „doamna”, plecai fericit cu mielul acasă să-l tranşezi pe masă în bucătărie cu toporişca de bătut şniţele, să auda toată scara blocului ca te-ai asigurat cu mielul de Paşte.
Pe urmă ouăle. Ne se găseau, sau se găseau rar, doar „la cota”: un ou pe săptămână, 4 pe lună, adică 16 ouă la 4 persoane pe lună. Ce să faci cu 16 ouă mai întâi: să le vopseşti? Să le pui la cozonac? Să le pui la drob? Oricum nu-ţi ajungeau de nici un fel si atunci porneai din timp secveţa „O” a operaţiunii MOV. 
Dădeai şfoară în ţară, pe la rudele mai sărace din satul bunicii, care te căutau să le aranjezi o internare la spital, sau o intrare la văru’Lili care era secretar de partid şi şef de sindicat pe platforma CSG, poate le dă ceva de lucru şi o locuinţă ceva, macar la garsoniere..., sau pe la cunoştinţe, vecini, sau amici, care ştiau pe cineva care creştea găini pentru ouă aproape în clandestinitate, că dacă te ştia satul, trebuia să dai cotă de ouă la cooperativă. În cel mai rău caz apelai la un „patro(h)oţ” care lucra pe la Avicola şi care fura azi un ou....mâine un carton de ouă, sau două, să mai dea şi la nefericiţii care nu lucrau în industria găinilor de ouă.
Indiferent de sursă, în joia mare a Paştelui trebuia să le vopseşti. Şi aici era o problemă, că nu prea era vopsea de ouă. Celebra vopsea „Gallus” pentru ouă era o raritate, aşa ca oamenii mai improvizau: foi de ceapă pentru galben, sineală pentru albastru, mai greu era cu roşu, dar şi aici se rezolva: dacă n-aveam eu o cunoştinţă tipograf, avea cumnatul meu, sau naşul tău şi vopseam ouăle cu vopsea de tipografie, din anilină. Nu ştiu cât de toxică era, dar ştiu că vopsea bine, uniform şi dacă aveai şi o bucăţică de slănină să le freci după ce le vopseai, ouăle arătau ca după revistă. După revistă germană, sau austriacă, că la noi în statul comunist Pastele nu era o sărbătoare şi toate obiceiurile legate de Înviere erau tabu. În noaptea Învierii se ţineau spectacole gratuite cu muzică populară, sau folk, până noaptea târziu ca tinerii să nu meargă la biserică. Cenaclul „Flacara al tineretului revoluţionar” era prezent pe stadioane şi devia lumea de la tradiţionalul ocol de trei ori al bisericii din noaptea de Denie. Ca elev mă îmbrăcam la Înviere cu o haină fără matricolă pe ea că erau directori de şcoală atât de îndoctrinaţi încât notau nr. matricol şi şcoala din care proveneai dacă te vedeau la slujbă şi apoi să te critice în şedinţele UTC. Student fiind mergeam fără frică la Înviere, deşi mă întâlneam cu profesorul de socialism ştiinţific care venea regulat la slujbă să-şi înregistreze studenţii pe răboj pentru a le micşora nota de la examen. Culmea îl chema...Crăciun!
În fine „in vino veritas”, era numai un proverb latin frumos şi o strofă din cântecul studenţesc „adevaru-i doar în vin spune un vechi proverb latin, hai să bem şi să ne-nveselim”(Marin Cornea: „Sunt student şi n-am un ban”).
Găseai vin dacă supravegheai atent cramele şi magazinele gostat să vezi când se „bagă” vin vărsat. Poate aveai noroc şi puteai să cumperi înainte de a fi „botezat”, adică înmulţit cu apă. În definitiv şi Mântuitorul a înmulţit doi peşti şi cinci pâini, aşa că gestionarii de butoaie înmulţeau vinul adăugându-i apă. Adică încă adăugându-i apă, că el era deja apă + alcool + drojdie de vin = vin de masă („cine-l bea rapid şi varsă”). Dacă nu aveai o rudă la ţară de unde să-ţi aduci un vin din strugurii mult iubiţi de români: „căpşunică”, „nohan”, „hibrid”, „1001”. „tirează” etc. varietăţi din care se făcea vinul poreclit „molan”, sau de către intelectuali: „moulan rouge”, un vin greu, „negru ca păcatul greu”, care păta tot inclusiv definitiv feţele de masă şi buzele băutorilor, trăgeai cu ochiul când „venea” vin la alimentara din colţ, sau mai degrabă la restaurantul unde făcuseşi nunta cu dar cu ani în urmă. Iar dacă nici aici nu se putea, apelai la un MAT. Maturile erau secţiile de prelucrare a strugurilor şi vinurilor din comunele care aveau plantaţii de struguri pentru vinificaţie. Cel puţin la noi în judeţul Galaţi cred ca erau pe puţin 50 de maturi. Toata aparţineu de IVV, Intreprinderea Viei şi Vinului şi toate erau depozite uriaşe de vinuri. În preajma sărbătorilor legale sau a celor religioase se înmulţeau „controalele în teritoriu”. Miliţieni, securişti, activişti, şefi de instituţii judeţene, ştabi mai mari sau mai mici, plecau „în controale” care vizau în special comune cu maturi. Sau cu stâne. Sau cu ferme de pasări. Adică comune MOV.
Dar V-ul era bătaia peştelui. Eu care am avut ghinionul (?!) să lucrez într-o comună în care matul era vecin cu dispensarul trebuia să stau la program şi-n Ajun şi-n Vinerea Mare că nu se ştia cine vine pe la mat. Directorul Direcţiei sanitare trimitea şoferul, dar alţii veneau „în control” şi erau mulţi metodologi, pe probleme de obstetrică, de medicina muncii, de boli cronice, de sanepid, etc. Toţi cu bidoane: de 3 litri (casetofoane), de 5 litri (magnetotoane), de 10 litri (televizoare), sau chiar de 20 de litri (maşini de spălat). Că PET-uri încă nu erau, au apărut „după”.
Nici nu ştiu de unde vecinul meu din curtea matului, şeful Costică, făcea rost de atâta vin, pentru atâta lume însetată. Dar zahărul pentru el nu era o problemă, apa se spunea că e cea mai bună de făcut vin din zona Dealu’ Bujorului, iar drojdie de vin era cât vrei. Odată striga la nea Melu, cel cu mâinile lungi ca de urangutan, (de la atâtea bidoane cărate in portbagajele şmecherilor):
-         Cât mai avem în 34?
-         Vreo doua mii şefu’.
-         Păi tre’ să facem!
-         Facem şefu! Ce facem: fetescă, muscat, sau rizling?
-         Păi eu zic că riesling, că cererea-i mare.
-         Rizling şefu!
Şi riesling se făcea, pentru a umple burdihanele lui Setilă şi ale lui Flămânzilă de la „centru”.
Primeam şi eu în semn de respect că mă sacrificam până seara târziu pe altarul lui Aesculap la lumina lămpii şi ca eram prieten cu dom’ Costică. Dar nu bombe ci vin „de prim secretar” cum zicea nea Melu. Galben auriu, parfumat, cu buchet elegant şi aromă de dealuri arse de soare şi de brume. Uneori când mai pierdeam „rata” dom’ Costică mă mai lua cu Dacia lui spre casă. Umbla indiferent de vreme, viscol, duminici „cu soţ sau fără soţ”, avea la el cheia care deschidea toate porţile împărăţiei, inclusiv pe cea a circulaţiei.
Când toate ţintele operaţiunii MOV arau atinse, mergeai seara la Înviere, aduceai lumina în casă în căuşul palmei şi gustai câte un ou roşu fiert după ce ciocneai cu cei dragi. Dimineaţa puneai copiii să se spele pe ochi cu apa rece şi să se frece cu un ou roşu pe obraji, să fie sănătoşi şi puneai apoi mielul la cuptor, fript, să-l mănânci cu salată orientala (ca la soacra-mea acasă), sau cu salata verde (ca la maică-mea acasă) şi să bei după el un pahar de vin, vorba lui sucru-meu, Dumnezeu să-l ierte, „să nu se supere mielul, şi să ştie ca l-a mâncat un om şi nu un câine.”