vineri, 29 martie 2013

Obrazul subţire..cu kentuiala se ţine


Prin anii ’60 apăruse moda „fâşului” o haină lungă şi subţire, dintr-un material impermeabil, care scotea un sunet de fâşâit la orice mişcare. Aceste impermeabile au cucerit imediat toată suflarea românească, devenind ultima modă pe străzile ţării.  Le purtau artiştii, cucoanele, funcţionarii şi după o perioadă de timpm când au devenit foarte ieftine şi noi elevii. Erau subţiri, uşoare, le puteai pături până încăpeau într-un pumn, sau în buzunar. Se rupeau repede, dar pericolul cel mai mare erau ţigările aprinse, care făceau găuri uriaşe în material, de aceea lumea care stătea la rând, la un film de exemplu, îşi scotea fâşul şi-l ţinea pe braţ, ca pe un "prieten drag ne cunoaştem de-o viaţă".
Pe urmă, după ce fâşul a dispărut din peisaj, cel mai la modă cadou pe care puteai să-l oferi cuiva era un ceas. Cele mai căutate erau ceasurile elveţiene „Atlantic”, sau cele germane „Anker”. Se aduceau de vaporeni cu sutele, iar cât de elveţiene erau, era greu de zis: Mafia italiană falsifica la greu ceasuri elveţiene pe care le vindea la kilogram prin pieţele porturilor occidentale. Am şi acum prin sertare primul meu ceas „Atlantic” cu cadran negru (ultima modă), pe care l-am primit de la părinţi la împlinirea vârstei de 14 ani. „Atlanticurile”, „Ankerurile’, „Doxa” au scos din circuit ceasurile ruseşti, singurele ceasuri de mână care se găseau în acei ani în comerţ: „Chaika”, „Poljot”, „Sputnik”, „Pobeda”, sau „Vostok”. De toate aceste ceasuri fie ele ruseşti, fie occidentale se ocupa o întreagă armată de meseriaşi, acum pe cale de dispariţie: ceasornicarii.
După fâşuri şi ceasuri a venit moda „materialelor”, adică a cupoanelor de ţesături pentru rochii, bluze şi fuste. La început a cucerit piaţa românească „supraelasticul”, un material textil sintetic care se mula perfect pe corp şi care întins revenea la dimensiunea iniţială. Am avut şi eu mai multe malete pe gât din supraelastic, pe care le purtam la şcoală. Dar marea majoritate a supraelasticelor se vindeau sub formă de cupoane, direct din casele vaporenilor. Multicolore, de diferite grosimi, cu structuri interesante, materialele au dominat piaţa neagră timp de decenii. După „supraelastic” a venit moda „scai” un fel de plastic care imita pielea şi din care se făceau haine moi şi lucioase în culori pastel. Mai târziu a venit la rând: „tergalul”, a „nylonul”, „lycra”, matasea şi dantelele. Sulurile de mohair şi de angora erau la mare căutare, din ele se tricotau pulovere, fulare şi mănuşi.
Nu-mi amintesc să fi fost la mare căutare până-n anii ’70 blugii. Abia cănd eram prin liceu au apărut pe stradă oameni îmbrăcaţi în „dangarezi”, blugi strâmţi ca un burlan, dintr-un material tare şi rezistent. Prima mea pereche de blugi Levi Strauss „stătea în picioare” când era udată. Pe urmă blugii strâmţi au fost înlocuiţi de cei „trapezi”, largi jos cât de mare era talpa pantofului şi la care se adăuga drept ornament, ½ de fermuar metalic cu zimţii în jos, să nu se roadă tivul pantalonului târât pe pământ. De duri ce erau după câteva săptămâni de purtat nu mai aveai păr pe picioare, iar invariabil până se decolorau pantalonii prin spălare, chiloţii albi se colorau în bleu după fiecare purtare. Când a apărut moda hippie, a blugilor rupţi şi roşi, blugii noi se „învecheau” prin frecare cu peria de paie, cu o piatră de râu, sau chiar cu o cărămidă sau o bucată de BCA.
Când prin anii ’80 au început sa dispară din rafturile magazinelor una-alta, o serie de lucruri au devenit monedă de schimb pe piaţa serviciilor, fie ele oficiale sau nu: cafeaua şi ţigările de import.
Ambele produse se cumpărau din shopuri, magazinele cu valută din ţară, sau se aduceau de afară de vaporeni. Mai veneau în cantitate mica şi la „pachet”, trimise de rudele care lucrau, sau erau stabilite în străinătate. Cele mai cunoscute mărci de cafea erau: „Alvorada” şi „Wiener”, ambele austriece. Ambalate în pungi de staniol aurii, colorate frumos, pungile de cafea erau marfa cu cea mai mare trecere la cei de care depindeai pentru efectuarea unui serviciu, unei intervenţii, sau unui acces la o autoritate. La fel şi cu ţigările străine. „Kent”, „Marlboro”, „Salem”, „Dunhill”, „Pall Mall” şi altele, în majoritate americane, erau monedă cvasi-oficială pe piaţa serviciilor.
Mergeai la service cu Dacia, (că alte maşini erau o raritate), luai cu tine câte 2-3 pachete de ţigări că aveai nevoie: unul pentru meşterul care-ţi repara maşina, altul pentru şeful lui care-ţi dădea aprobare să scoti nu ştiu ce piesă care nu se găsea din magazie şi altul pentru magazioneră, ca să „găsească” piesa de care aveai nevoie. Şi niciodată nu era nimic, dar totdeauna cu bunăvoinţă şi un pachet de „Kent” găseai piesa potrivită. Şi aşa era peste tot şi la şcoală şi la doctor şi la miliţie şi la alimentara din colţ, c-a să apuci să prinzi 2 pui la kilogram la raţie, în loc de 3 pui vineţi la kilogram şi la magazinul de chimicale să poţi obţine o cutie cu detergent, sau câteva suluri de hârtie igienică.
Acu’ să nu credeţi cumva că vânzătoarele de la „Aprozar” sau cele de la „Gostat” fumau ţigări străine, sau beau cafea naturală în loc de „nechezol”! Nu, de la ele ţigările mergeau mai departe, la coafeza care îi punea permanent, care se găsea foarte rar fiindcă se aducea prin contrabanda din Ungaria şi din Bulgaria, la educatoarea copilului de la grădiniţă, la şeful de la aprovizionare care dădea aprobare pentru marfă, la meşterul de aspiratoare care-ţi repara aspiratorul „Practic” sau pe cel „Ideal”, că alte mărci nu se găseau. Şi ciclul se continua. Bineînţeles că erau şi unii oameni în afara ciclului, la care ţigarile sau cafeaua intrau într-un impas circulator şi erau consumate: la şefii cu obraz subţire, vorba zicalei: „Obrazul subţire cu kentuială se ţine”. Nu exista birou de şef ceva mai mare, fie el de la sindicat, fie de la partid, fie de la o intreprindere, să nu reverse afară pe uşa capitonată cu vinilin, rotocoale de fum de tutun americal, sau mirosuri de alvorade. Mai fumau chirurgii, poliţiştii, procurorii, judecătorii şi avocaţii şi chiar preoţii: „ce să fac tată, am primit la o pomană un pachet de Dunhill şi a trebuit să-l fumez aşa acasă, una câte una, la o cafeluţă, doar nu puteam să-l dau mai departe, ştii eu sunt preot şi preoţii sunt obişnuiţi numai să ia, nu să şi dea”.
Mai fumau corpurile de control ale ministerelor. Controlul financiar şi poliţia economică. Şefii din comisiile de bacalaureat sau de „treaptă” (de liceu). Cei care dădeau aprobari de lemne, de televizoare color, de haine de blană "Alain Delon", sau de excursii în străinatate. Sau cei care aprobau pentru intreprinderi achiziţia de Dacii, sau de ARO. Sau şefii de la butelii şi cei de la PECO.
Dar multe din pachetele de ţigări nu se fumau. Se primeau, se puneau în şifonier lângă punga cu cafea „Alvorada” şi săpunul „Lux”, printre feţele de masă, sau pernele de atlas, care se schimbau numai de sărbători. Uneori la naftalină că făceau ale dracului ţigări nişte gărgăriţe mici ca nişte carii, care dădeau găuri în ţigarete şi nu se mai puteau fuma. Aşa că mai bine le puneai la naftalină, că era ieftină, i se spunea chiar "ieftilină" se fura din combinat de la U.C.C., era aproape la fel de ieftină ca şi fosfatul care tot din combinat se fura si care era folosit la spălat rufe. În definitiv ţigările erau pentru dat, nu pentru fumat, „i-a mai dăi în măsa pe ăştia cu chentanele lor că nu se mai satură!”
Ţigările străine aveau ca orice monedă diviziuni: baxul, cartonul, pachetul, ţigara şi „fumul”. Baxul avea de obicei 50 de cartuşe de ţigări, cartonul 10 pachete, pachetul 20 de ţigări şi ţigara vreo 15-20 de fumuri. Ştiu asta din experienţă proprie, la noi la WC-ul de băieţi de la liceul în care învăţam, cunoscut sub numele de „Tropicana”, făceam” poştă” câte o ţigară pe care dădeam 1 leu, (leul dat de parinti pentru covrig), la colegii noştri "furnizori", cum era celebrul „Jimmy Marocanul”, din care trăgeam cu sete, dar şi cu multă atenţie, că la cine cădea scrumul, ăla plătea ţigara. Un „fum" erai obligat să dai şi golanilor din cartier, sau din centru ca să fii în siguranţă. Uneori dădeai toată ţigara, după ce ţi-o umplea de scuipat, de-a dracului.
Nu ştiu cine primea şpaga un baxuri de ţigări. Era deasupra orizontului meu de cuprindere a vieţii din acea perioadă. Dar ştiu cine primea câte un cartuş. De exemplu medicul cu care mi-a născut soţia. Sau şeful de la „circulaţie” care-mi luase carnetul de şofer că l-am semnalizat cu farurile când nu mi-a acordat prioritate. Sau directoarea de la Direcţia sanitară care prelungea detaşarea soţiei mele de la ţară la o circă din oraş, pe vremea când fiul nostru era foarte mic. Sau directorul care mi-a aprobat instalarea unui telefon. Pe cei cărora le-am dat câte un pachet nu-i mai amintesc, că mi-ar lua multe pagini şi aş avea nevoie şi de o stimulare a memoriei. Erau foarte mulţi.
E drept că pe piaţă erau şi alte ţigări. Prin cooperaţie şi pe la restaurante mai găseai pe sub mână ţigări din „ţările vecine şi prietene”, adică „B.T.” bulgăresc, „D.S.” albanez, „Golden Deer”, „Two horses”, „White Horses”, "Ancient porcelain", chinezeşti. (Luaţi ca atare expresia „ţări vecine si prietene” adică China, sau Albania, dar expresia era atât de încetăţenită în limbajul de lemn, încât o auzeam frecvent la radio şi la televizor, de exemplu: „vizita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceuşescu în ţara vecină şi prietenă Coreea de Nord”).
Dar nici astea nu erau pentru toată lumea, ci numai pentru cei care aveau o cât de mică relaţie, sau dădeau o mică şpagă. Altfel fumai „Carpaţi”, „Mărăşeşti”, „Naţionale”, sau în cel mai bun caz „Litoral” (5 lei pachetul), „Amiral”(6 lei pachetul), sau „Snagov” (8 lei pachetul). Mai găseai o şfoară prin ţigară, o bucată de lemn, sau o tijă din tulpina plantei de tutun, se mai dezlipea filtrul şi cădea, sau ţigara nu ardea, sau se stingea.
Dar nu te obliga nimeni să fumezi, mai ales porcăriile alea din anii ’80. Nici acum nu ştiu cum de nu erau „pe cotă”, ca la puşcărie şi cum de se mai găseau. Probabil erau atât de proaste că nu le dorea nimeni, nici ruşii, nici chinezii, nici măcar albanezii.
Cănd la sfârşitul anilor ’80 nu se mai găsea nimic, orice fleac adus de „afară” avea mare trecere. Jucăriile chinezeşti, parfumurile bulgareşti, kao-sao-vang-ul vietnamez, ţigările greceşti, sau chiar ruseşti, coniacul „Karmel” din Israel, deodorantele ungureşti, coniacurile şi lichiorurile sârbeşti, sau ceasurile electronice japoneze vândute din maşinile poloneze. Părea că nu mai suntem capabili să facem nimic, să mai producem nimic, să reuşim nimic. Şi aşa şi era.
Colosul industrial românesc intrase în colaps. Siderurgia dezvoltată exagerat într-o ţară care nu dispunea de minereu de fier, petrochimia supradimensionată pe seama unor viitoare posibile exploatări de petrol libian, industria de maşini care scotea modele necompetitive vechi de 20-25 de ani, agricultura sufocată de lipsa de carburant şi de forţă de muncă, umflată festivist în cifre, dar incapabila să-şi hrăneasca propriul popor, au pus capăt singure comunismului din România. Chiar fără ajutorul „dezinteresat” al „agenturilor străine”, comunismul din România tot ar fi căzut în câţiva ani, pentru că era ca şi imperiul lui Nabucodonosor un colos cu picioare de lut.

2 comentarii: