Rupte din rai

Am copilărit în Galaţi în zona Parcului Libertăţii. Bunicii materni aveau casa pe strada Revoluţiei (de fapt Anul Revoluţiei 1848, fostă Sfinţii Împăraţi), iar noi pe strada Poşta Veche. În plus am făcut primele 8 clase la Şcoala Generală nr. 14, de pe strada Movilei, care era gard în gard cu parcul. Îmi aduc aminte şi acum de umilinţa la care ne supunea profesorul de sport şi din nefericire dirigintele clasei, un fost boxer, care atunci când făceam vreo boroboaţă mai serioasă, scotea briceagul din buzunarul treningului şi ţi-l întindea:

- Du-te în parc şi taieţi o nuia!

Mergeai plângând cu gândul la ce-o să te aştepte şi-ţi alegeai nuiaua cu care să fii bătut: din plop că se rupea mai repede, dar ustura mai tare că era flexibilă, din arţar că nu-ţi ardea pielea aşa de tare după lovitură, sau din salcie că se îndoia şi nu avea multă forţă în lovitură.

-Mişcă! Mişcă, n-o să te aşteptăm toată ziua! Striga profu’ după gardul unde te aştepta supliciul.

Săreai înapoi gardul din scânduri de brad vechi, care avusese o dată culoarea albă de la varul cu care fusese văruit, în porţiunea dinspre strada Libertăţii, unde era mai scund şi mai rupt de noi copiii din mahala, care-l încălecam vara să ajungem la agudele ce sclipeau ca niste steluţe negre pe crengile copacului aplecat peste gard şi te prezentai în faţa călăului. După cum avea chef îţi cerea să întinzi palma, sau să te întorci cu spatele la el, pentru a te plesni la palmă, pe fund sau peste coapse. Asta vara, că iarna rigla era obiectul de tortură al elevilor indisciplinaţi. Nu rigla de 30 de cm, pe care o purtai în ghiozdan alături de compas, raportor şi echer, ci rigla mare de aprope un metru, cu care venea doamna de matematică la ore.

-Întinde palma! Jap-jap! Plesnea sângele sub piele şi săreau lacrimile din ochi de durere. Dacă greşeala era mare, căpătai 10 bucăţi, sau multipli de zece, sau şi mai rău erai bătut cu cantul, nu cu latul liniei. Ori umilinţa era şi mai mare pentru că toate astea se întâmplau în faţa colegilor şi mai ales a fetelor, colegi înşiraţi în formaţie de ia pe patru, în curtea şcolii, în şorturi negre şi cu maieuri albe.

- Mama voastră de derbedei, bag eu disciplina în voi animalelor!

Ciudat era că deşi toata lumea ştia că profesorul de sport bate elevii, îi trage de urechi desprinzându-le lobulul urechii, sau lovindu-i în cap cu vârful degetelor strânse în pumn, în ceea ce el numea castană, nimeni nu lua nici-o măsură, ba dimpotrivă şi ceilalţi profesori întocmeau metodic liste cu elevii care vorbeau la ore, sau făceau alte obrăznicii, pe care le înmânau sportivului torţionar, care te chema apoi la cancelarie, exact în momentul când suna de intrare la ore şi profesorii grăbiţi îşi luau la subraţ cataloagele învelite în pânză de drapel roşu şi goleau cancelaria să nu fie martori la orori. Pe masa lungă de şedinţe acoperită cu catifea roşie, rămânea numai catalogul clasei care avea sportul trecut în program, câteva călimări cu cerneală albastră şi roşie din cea folosită la corectat teze, linia, sau după anotimp o nuia serioasă, dintr-un lemn verde, elastic, flexibil ca un bambus şi destul de lung pentru a-i ajunge din urmă şi pe cei care după primele lovituri dezertau şi cu lacrimi de durere ţâşneau departe de odiosul obiect. Şi peste toate trona el stăpânul absolut al riglei şi al nuielei şi al nostru, îmbrăcat în veşnicul trening cu însemnele unui club sportiv, sau în şort şi tricou, tuns ca la  miliţie şi fornăind pe nasul zdrobit de pumnii pe care-i încasase în viaţa sa sportivă şi pe care ni-i împartăşea acum cu darnicie în viaţa sa pedagocică..

- Ce ai de zis la reclamaţia doamnei cutare? De ce-ai vorbit în timpul orei tovarăşei cutare?

Şi fără să aştepte un răspuns, sau fără pic de milă pentru amărâtul din faţa lui palid şi sufocat de spaimă, începea să lovească. Una, două, şapte, nouă, câte credea el că meriţi pentru crima comisă, sau pentru modul cum îţi încasa-i pedeapsa: cu lacrimi în ochi, înghiţindu-le cu noduri, urlând de durere şi cerând iertare şi promiţând de zor că nu mai fac, sau bodogănind blesteme şi ameninţări cu taţi reali, sau imaginari, fraţi mai mici, sau mai mari, care să vina şi să-l tăvălească prin cancelarie, sau să-i învineţescă ochii, aşa cum ne învineţea el nouă palmele şi fesele. Plecai apoi târâş, grabiş, mergând bocind pe lângă pereţii de pe coridoarele întunecoase, pavoazaţi festiv cu portretele Comitetului Central şi cele ale lui Marx, Engels şi Lenin, în clasă, la ora de la care fuseseşi scos, în hohotele de râs ale colegilor, care te vedeau mototolit bine şi se bucurau că nu sunt ei în locul tău şi sub privirea indiferentă a profesoarei de la catedră, iritată mai mult de faptul că-şi întrerupsese ascultarea altui elev din cauza ta, decât de tratamentul la cere fuseseşi supus şi ale cărui urme roşii-vineţii încercai să le ascunzi sub poala hainei sau la spate.

N-am spus niciodată nimănui de ce eram calul de bătaie preferat al profesorului meu de sport. Dar am să spun acum.

Să fi fost prin clasa a şasea, când după ore, din curtea şcolii, am văzut la vecinii noştri muncitorii de la intreprinderea de pe strada Movilei, cum aruncau la gunoi nişte resturi de placband grozave, numai bune de făcut săbii din ele, aşa că după ce mi-am lăsat ghiozdanul acasă, m-am reîntors la şcoală pentru o incursiune peste gardul de beton care separa şcoala de curtea de gunoi a intreprinderii. Era târziu, toţi elevii şi profesorii erau plecaţi, doar Trabantul profesorului de sport era parcat sub cei doi arţari bătrâni din curtea şcolii, unde stătea de obicei şi unde cu un an sau doi înainte, proaspeţii absolvenţi eliberaţi de coşmarul nuielei, îi plătiseră o poliţă tartorului, mutându-i maşina pe sus între doi copaci, de fusese nevoie de un stivuitor s-o scoată de acolo. Mă fofilasem sub geamurile cancelariei şi studiasem obscuritatea din altarul profesorilor, dar nu era nimeni şi atunci împins de diavol din spate, m-am căţărat pe nişte bănci vechi aruncate lângă zidul şcolii şi m-am uitat pe geamlâcul magaziei de materiale didactice, o încăpere misterioasa a şcolii, plină de planşe desenate, hărţi geografice si istorice, drapele şi plancarde de defilare, aparate bizare de fizică, globuri pământeşti, sticle cu substante chimice, plase de volei, mingi şi saltele medicinale pe care le hămăleam în fiecare iarnă pe holul şcolii, cănd nu se putea ţine sportul afară şi cănd făceam sărituri. Ori pe una din saltelele noastre de sport, cu şortul dat în vine profesorul de sport gâfâia prăbuşit asupra profesoarei de muzică care-şi desfăcuse larg şi întinse picioarele încălţate în sandale.

Am sărit de pe banca veche îngrozit, nu atât de ce văzusem, ci mai ales de ce mi s-ar fi putut întâmpla dacă mă vedea proful de sport, provocând o cascadă de sunete şi zgomote în căderea mea şi am rupt-o la fugă spre adăpostul copacilor de pe strada Morilor şi nu m-am oprit până acasă. Uitasem de săbii, de placband, de toate, nu-mi mai trebuia nimic, decât siguranţa pe care mi-o oferea casa părintescă şi familia.

Zilele următoare a făcut anchetă, discretă, dar anchetă, ţinând mereu în mână ca pe un corp delict un capăt de placband abandonat de mine şi iscodind şefii de clasă, comandanţii de grupă şi de detaşament de pionier şi limbile, acei copii care turnau la profesori tot ce se întâmpla în şcoală. Dar n-a aflat nimic, norocul meu că fusesem singur. Dar fiindcă m-a bănuit şi-a scos pârleala ori de câte ori avea ocazia şi asta până am plecat din acea clasă şi din acea şcoală.

Operaţiunea „MOV”

Nici nu dădea firul ierbii ca lumea în perioada socialismului, că în toate casele începea pregătirea „operaţiunii MOV” (Miel-Ouă-Vin), pentru Paşte. Cum nu se găsea nimic din componentele mesei de sărbători pascale, cu mult înainte de Învierea Domnului trebuia să te îngrijeşti ca să ai ce pune pe masă familiei şi invitaţilor. 

Ori elementul cel mai căutat era mielul, fiul oii, sau în lipsă iedul, fiul caprei. Nu se găseau nici unul nici altul „la liber” şi nici „la cotă”, aşa că trebuia căutat. Şi unde să-l cauţi dacă nu la ţară? Luai trenul, sau „rata”, iar dacă aveai luată cota de benzină, Dacia personală şi plecai pe coclauri pe la stâne şi sălaşuri după miel. Dacă în copilăria mea tata cumpăra miel viu de Paşte din piaţă, direct de la ciobanii colhozurilor din jurul oraşului, când mi-a venit mie rândul să joc rolul de tată, obţinerea preţiosului animal era o adevarată aventură. Ciobanii, pe care nu dădeai doi bani tot anul, deveneau persoane foarte importante şi adesea preţioase, la care trebuiai să te duci cu căciula într-o mână şi cu banii în cealaltă, poate s-or îndura să-ţi vândă vreun miel, eventual să-l şi taie şi să-l şi jupoaie, să te scuteasca pe tine de efectuarea acestor operaţii barbare în baia locuinţei. Dădeai pe miel cât nu făcea, numai să-l ai. Unde Doamne iată-mă se duceau mieii româneşti de nu ajungeau în magazine, ştia numai conducerea de partid şi de stat. TIR-uri întregi de berbecuţi, miei şi oi, treceau zilnic spre şoşelele Constanţei, luând calea Turciei sau a Egiptului cu vapoarele. Se zvonea că un post de cioban pe vapor, care să îngrijească oile cât dura traversarea Mării Negre şi drumul spre porturile Arabiei, se vindea cu zeci de mii de lei, iar pentru drumurile spre Libia lui Ghadafi la dublu, că dintr-un voiaj te puteai umple de aur ieftin din bazare, cu care să te faci om ajuns acasă.

Aşa ca nu se găsea carne de miel în magazine nici să tragi cu tunul. Şi te aprovizionai de la ciobani. Cântărire după ochi, sănătate probabilă, că nimeni nu trecea miei la sacrificare printr-un serviciu veterinar, dar aveai garanţia că puneai pe masa copiilor de Paşte un picior de miel şi nu unul de câine, cumpărat la repezeală în spatele unei pieţe murdare, dintr-un portbagaj. Puteai confirma, dacă nevasta comenta ca mielul are un gust ciudat, că mănâncă miel, că doar îl văzuseşi viu şi nevătămat lânga mama lui, sugând ca un miel blând ce era, de la două oi.

Mai era o problemă cu transportul mielului, sau a mieilor, dacă aveai mai mulţi, unul pentru tine, altul pentru cumătra, care mai stătea cu copilul când te duceai sa vezi un film la videa la prieteni şi altul pentru vecinul care era finul tatălui ciobanului, sau nepotul şefului grajdului unde se ţineau miei, sau ginerele şefului de post din comuna prin care treceai, că şi asta conta. Mult. Te oprea miliţia „la borcan”. Fiecare intrare şi ieşire dintr-o localitate mai mare avea „borcan”, un post de miliţie, în general folosit de miliţienii de la circulaţie, dar care de sărbatori erau si ei plecaţi după operaţiunea „MOV”, aşa ca la borcane erau alţi tablagii, gata să-ţi cotrobăie prin portbagaj.

            - Actele la control va rugăm!

            - Poftiţi.

            - Ce aveţi în porbagaj?

            - Nimic.

            - Cum nimic tovaraşe?

            - Păi nimic din ce v-ar interesa. E por’bagajul maşinii mele proprietate personală şi nu aveţi ce să căutaţi în ea, fără mandat de percheziţie.

Dacă te ţineau cheutorile nadragilor să le arunci fraza cu percheziţia, miliţienii se mai uitau o dată lung la tine să vadă: „De unde-l cunosc eu pe ăsta...? N-o fi...ală?”, mai aruncau o privire în documente, sau cereau o legitimaţie de serviciu ceva, pentru edificare şi daca vedeau ca eşti „om al muncii”, sau „fiul ploii”, aruncau ultima găselniţă în materie de cotrobăit prin maşină:

-   Păi eu vă rog să-mi arătaţi roata de rezervă (sau triungiul reflectorizant, după caz).

Volen-nolens, deschideai portbagajul şi dădea cu ochii de miel (miei). Începea spectacolul ieftin în care miliţianul nu avea ce să-ţi facă întrucât n-avea baza legală, aşa ca mai mult improviza, iar tu nu aveai acte pe carnea de miel, ca nu avea cine să-ţi dea, ciobanul? Şi după parlamentări, negocieri, eventual o mica atenţie, un Kent acolo, sau eventual un săpun, pentru „doamna”, plecai fericit cu mielul acasă să-l tranşezi pe masă în bucătărie cu toporişca de bătut şniţele, să auda toată scara blocului ca te-ai asigurat cu mielul de Paşte.

Pe urmă ouăle. Ne se găseau, sau se găseau rar, doar „la cota”: un ou pe săptămână, 4 pe lună, adică 16 ouă la 4 persoane pe lună. Ce să faci cu 16 ouă mai întâi: să le vopseşti? Să le pui la cozonac? Să le pui la drob? Oricum nu-ţi ajungeau de nici un fel si atunci porneai din timp secveţa „O” a operaţiunii MOV. 

Dădeai şfoară în ţară, pe la rudele mai sărace din satul bunicii, care te căutau să le aranjezi o internare la spital, sau o intrare la văru’Lili care era secretar de partid şi şef de sindicat pe platforma CSG, poate le dă ceva de lucru şi o locuinţă ceva, macar la garsoniere..., sau pe la cunoştinţe, vecini, sau amici, care ştiau pe cineva care creştea găini pentru ouă aproape în clandestinitate, că dacă te ştia satul, trebuia să dai cotă de ouă la cooperativă. În cel mai rău caz apelai la un „patro(h)oţ” care lucra pe la Avicola şi care fura azi un ou....mâine un carton de ouă, sau două, să mai dea şi la nefericiţii care nu lucrau în industria găinilor de ouă.

Indiferent de sursă, în joia mare a Paştelui trebuia să le vopseşti. Şi aici era o problemă, că nu prea era vopsea de ouă. Celebra vopsea „Gallus” pentru ouă era o raritate, aşa ca oamenii mai improvizau: foi de ceapă pentru galben, sineală pentru albastru, mai greu era cu roşu, dar şi aici se rezolva: dacă n-aveam eu o cunoştinţă tipograf, avea cumnatul meu, sau naşul tău şi vopseam ouăle cu vopsea de tipografie, din anilină. Nu ştiu cât de toxică era, dar ştiu că vopsea bine, uniform şi dacă aveai şi o bucăţică de slănină să le freci după ce le vopseai, ouăle arătau ca după revistă. După revistă germană, sau austriacă, că la noi în statul comunist Pastele nu era o sărbătoare şi toate obiceiurile legate de Înviere erau tabu. În noaptea Învierii se ţineau spectacole gratuite cu muzică populară, sau folk, până noaptea târziu ca tinerii să nu meargă la biserică. Cenaclul „Flacara al tineretului revoluţionar” era prezent pe stadioane şi devia lumea de la tradiţionalul ocol de trei ori al bisericii din noaptea de Denie. Ca elev mă îmbrăcam la Înviere cu o haină fără matricolă pe ea că erau directori de şcoală atât de îndoctrinaţi încât notau nr. matricol şi şcoala din care proveneai dacă te vedeau la slujbă şi apoi să te critice în şedinţele UTC. Student fiind mergeam fără frică la Înviere, deşi mă întâlneam cu profesorul de socialism ştiinţific care venea regulat la slujbă să-şi înregistreze studenţii pe răboj pentru a le micşora nota de la examen. Culmea îl chema...Crăciun!

În fine „in vino veritas”, era numai un proverb latin frumos şi o strofă din cântecul studenţesc „adevaru-i doar în vin spune un vechi proverb latin, hai să bem şi să ne-nveselim”(Marin Cornea: „Sunt student şi n-am un ban”).

Găseai vin dacă supravegheai atent cramele şi magazinele gostat să vezi când se „bagă” vin vărsat. Poate aveai noroc şi puteai să cumperi înainte de a fi „botezat”, adică înmulţit cu apă. În definitiv şi Mântuitorul a înmulţit doi peşti şi cinci pâini, aşa că gestionarii de butoaie înmulţeau vinul adăugându-i apă. Adică încă adăugându-i apă, că el era deja apă + alcool + drojdie de vin = vin de masă („cine-l bea rapid şi varsă”). Dacă nu aveai o rudă la ţară de unde să-ţi aduci un vin din strugurii mult iubiţi de români: „căpşunică”, „nohan”, „hibrid”, „1001”. „tirează” etc. varietăţi din care se făcea vinul poreclit „molan”, sau de către intelectuali: „moulan rouge”, un vin greu, „negru ca păcatul greu”, care păta tot inclusiv definitiv feţele de masă şi buzele băutorilor, trăgeai cu ochiul când „venea” vin la alimentara din colţ, sau mai degrabă la restaurantul unde făcuseşi nunta cu dar cu ani în urmă. Iar dacă nici aici nu se putea, apelai la un MAT. Maturile erau secţiile de prelucrare a strugurilor şi vinurilor din comunele care aveau plantaţii de struguri pentru vinificaţie. Cel puţin la noi în judeţul Galaţi cred ca erau pe puţin 50 de maturi. Toata aparţineu de IVV, Intreprinderea Viei şi Vinului şi toate erau depozite uriaşe de vinuri. În preajma sărbătorilor legale sau a celor religioase se înmulţeau „controalele în teritoriu”. Miliţieni, securişti, activişti, şefi de instituţii judeţene, ştabi mai mari sau mai mici, plecau „în controale” care vizau în special comune cu maturi. Sau cu stâne. Sau cu ferme de pasări. Adică comune MOV.

Dar V-ul era bătaia peştelui. Eu care am avut ghinionul (?!) să lucrez într-o comună în care matul era vecin cu dispensarul trebuia să stau la program şi-n Ajun şi-n Vinerea Mare că nu se ştia cine vine pe la mat. Directorul Direcţiei sanitare trimitea şoferul, dar alţii veneau „în control” şi erau mulţi metodologi, pe probleme de obstetrică, de medicina muncii, de boli cronice, de sanepid, etc. Toţi cu bidoane: de 3 litri (casetofoane), de 5 litri (magnetotoane), de 10 litri (televizoare), sau chiar de 20 de litri (maşini de spălat). Că PET-uri încă nu erau, au apărut „după”.

Nici nu ştiu de unde vecinul meu din curtea matului, şeful Costică, făcea rost de atâta vin, pentru atâta lume însetată. Dar zahărul pentru el nu era o problemă, apa se spunea că e cea mai bună de făcut vin din zona Dealu’ Bujorului, iar drojdie de vin era cât vrei. Odată striga la nea Melu, cel cu mâinile lungi ca de urangutan, (de la atâtea bidoane cărate in portbagajele şmecherilor):

-         Cât mai avem în 34?

-         Vreo doua mii şefu’.

-         Păi tre’ să facem!

-         Facem şefu! Ce facem: fetescă, muscat, sau rizling?

-         Păi eu zic că riesling, că cererea-i mare.

-         Rizling şefu!

Şi riesling se făcea, pentru a umple burdihanele lui Setilă şi ale lui Flămânzilă de la „centru”.

Primeam şi eu în semn de respect că mă sacrificam până seara târziu pe altarul lui Aesculap la lumina lămpii şi ca eram prieten cu dom’ Costică. Dar nu bombe ci vin „de prim secretar” cum zicea nea Melu. Galben auriu, parfumat, cu buchet elegant şi aromă de dealuri arse de soare şi de brume. Uneori când mai pierdeam „rata” dom’ Costică mă mai lua cu Dacia lui spre casă. Umbla indiferent de vreme, viscol, duminici „cu soţ sau fără soţ”, avea la el cheia care deschidea toate porţile împărăţiei, inclusiv pe cea a circulaţiei.

Când toate ţintele operaţiunii MOV arau atinse, mergeai seara la Înviere, aduceai lumina în casă în căuşul palmei şi gustai câte un ou roşu fiert după ce ciocneai cu cei dragi. Dimineaţa puneai copiii să se spele pe ochi cu apa rece şi să se frece cu un ou roşu pe obraji, să fie sănătoşi şi puneai apoi mielul la cuptor, fript, să-l mănânci cu salată orientala (ca la soacra-mea acasă), sau cu salata verde (ca la maică-mea acasă) şi să bei după el un pahar de vin, vorba lui sucru-meu, Dumnezeu să-l ierte, „să nu se supere mielul, şi să ştie ca l-a mâncat un om şi nu un câine.”

Obrazul subţire..cu kentuiala se ţine

Prin anii ’60 apăruse moda „fâşului” o haină lungă şi subţire, dintr-un material impermeabil, care scotea un sunet de fâşâit la orice mişcare. Aceste impermeabile au cucerit imediat toată suflarea românească, devenind ultima modă pe străzile ţării.  Le purtau artiştii, cucoanele, funcţionarii şi după o perioadă de timpm când au devenit foarte ieftine şi noi elevii. Erau subţiri, uşoare, le puteai pături până încăpeau într-un pumn, sau în buzunar. Se rupeau repede, dar pericolul cel mai mare erau ţigările aprinse, care făceau găuri uriaşe în material, de aceea lumea care stătea la rând, la un film de exemplu, îşi scotea fâşul şi-l ţinea pe braţ, ca pe un "prieten drag ne cunoaştem de-o viaţă".

Pe urmă, după ce fâşul a dispărut din peisaj, cel mai la modă cadou pe care puteai să-l oferi cuiva era un ceas. Cele mai căutate erau ceasurile elveţiene „Atlantic”, sau cele germane „Anker”. Se aduceau de vaporeni cu sutele, iar cât de elveţiene erau, era greu de zis: Mafia italiană falsifica la greu ceasuri elveţiene pe care le vindea la kilogram prin pieţele porturilor occidentale. Am şi acum prin sertare primul meu ceas „Atlantic” cu cadran negru (ultima modă), pe care l-am primit de la părinţi la împlinirea vârstei de 14 ani. „Atlanticurile”, „Ankerurile’, „Doxa” au scos din circuit ceasurile ruseşti, singurele ceasuri de mână care se găseau în acei ani în comerţ: „Chaika”, „Poljot”, „Sputnik”, „Pobeda”, sau „Vostok”. De toate aceste ceasuri fie ele ruseşti, fie occidentale se ocupa o întreagă armată de meseriaşi, acum pe cale de dispariţie: ceasornicarii.

După fâşuri şi ceasuri a venit moda „materialelor”, adică a cupoanelor de ţesături pentru rochii, bluze şi fuste. La început a cucerit piaţa românească „supraelasticul”, un material textil sintetic care se mula perfect pe corp şi care întins revenea la dimensiunea iniţială. Am avut şi eu mai multe malete pe gât din supraelastic, pe care le purtam la şcoală. Dar marea majoritate a supraelasticelor se vindeau sub formă de cupoane, direct din casele vaporenilor. Multicolore, de diferite grosimi, cu structuri interesante, materialele au dominat piaţa neagră timp de decenii. După „supraelastic” a venit moda „scai” un fel de plastic care imita pielea şi din care se făceau haine moi şi lucioase în culori pastel. Mai târziu a venit la rând: „tergalul”, a „nylonul”, „lycra”, matasea şi dantelele. Sulurile de mohair şi de angora erau la mare căutare, din ele se tricotau pulovere, fulare şi mănuşi.

Nu-mi amintesc să fi fost la mare căutare până-n anii ’70 blugii. Abia cănd eram prin liceu au apărut pe stradă oameni îmbrăcaţi în „dangarezi”, blugi strâmţi ca un burlan, dintr-un material tare şi rezistent. Prima mea pereche de blugi Levi Strauss „stătea în picioare” când era udată. Pe urmă blugii strâmţi au fost înlocuiţi de cei „trapezi”, largi jos cât de mare era talpa pantofului şi la care se adăuga drept ornament, ½ de fermuar metalic cu zimţii în jos, să nu se roadă tivul pantalonului târât pe pământ. De duri ce erau după câteva săptămâni de purtat nu mai aveai păr pe picioare, iar invariabil până se decolorau pantalonii prin spălare, chiloţii albi se colorau în bleu după fiecare purtare. Când a apărut moda hippie, a blugilor rupţi şi roşi, blugii noi se „învecheau” prin frecare cu peria de paie, cu o piatră de râu, sau chiar cu o cărămidă sau o bucată de BCA.

Când prin anii ’80 au început sa dispară din rafturile magazinelor una-alta, o serie de lucruri au devenit monedă de schimb pe piaţa serviciilor, fie ele oficiale sau nu: cafeaua şi ţigările de import.

Ambele produse se cumpărau din shopuri, magazinele cu valută din ţară, sau se aduceau de afară de vaporeni. Mai veneau în cantitate mica şi la „pachet”, trimise de rudele care lucrau, sau erau stabilite în străinătate. Cele mai cunoscute mărci de cafea erau: „Alvorada” şi „Wiener”, ambele austriece. Ambalate în pungi de staniol aurii, colorate frumos, pungile de cafea erau marfa cu cea mai mare trecere la cei de care depindeai pentru efectuarea unui serviciu, unei intervenţii, sau unui acces la o autoritate. La fel şi cu ţigările străine. „Kent”, „Marlboro”, „Salem”, „Dunhill”, „Pall Mall” şi altele, în majoritate americane, erau monedă cvasi-oficială pe piaţa serviciilor.

Mergeai la service cu Dacia, (că alte maşini erau o raritate), luai cu tine câte 2-3 pachete de ţigări că aveai nevoie: unul pentru meşterul care-ţi repara maşina, altul pentru şeful lui care-ţi dădea aprobare să scoti nu ştiu ce piesă care nu se găsea din magazie şi altul pentru magazioneră, ca să „găsească” piesa de care aveai nevoie. Şi niciodată nu era nimic, dar totdeauna cu bunăvoinţă şi un pachet de „Kent” găseai piesa potrivită. Şi aşa era peste tot şi la şcoală şi la doctor şi la miliţie şi la alimentara din colţ, c-a să apuci să prinzi 2 pui la kilogram la raţie, în loc de 3 pui vineţi la kilogram şi la magazinul de chimicale să poţi obţine o cutie cu detergent, sau câteva suluri de hârtie igienică.

Acu’ să nu credeţi cumva că vânzătoarele de la „Aprozar” sau cele de la „Gostat” fumau ţigări străine, sau beau cafea naturală în loc de „nechezol”! Nu, de la ele ţigările mergeau mai departe, la coafeza care îi punea permanent, care se găsea foarte rar fiindcă se aducea prin contrabanda din Ungaria şi din Bulgaria, la educatoarea copilului de la grădiniţă, la şeful de la aprovizionare care dădea aprobare pentru marfă, la meşterul de aspiratoare care-ţi repara aspiratorul „Practic” sau pe cel „Ideal”, că alte mărci nu se găseau. Şi ciclul se continua. Bineînţeles că erau şi unii oameni în afara ciclului, la care ţigarile sau cafeaua intrau într-un impas circulator şi erau consumate: la şefii cu obraz subţire, vorba zicalei: „Obrazul subţire cu kentuială se ţine”. Nu exista birou de şef ceva mai mare, fie el de la sindicat, fie de la partid, fie de la o intreprindere, să nu reverse afară pe uşa capitonată cu vinilin, rotocoale de fum de tutun americal, sau mirosuri de alvorade. Mai fumau chirurgii, poliţiştii, procurorii, judecătorii şi avocaţii şi chiar preoţii: „ce să fac tată, am primit la o pomană un pachet de Dunhill şi a trebuit să-l fumez aşa acasă, una câte una, la o cafeluţă, doar nu puteam să-l dau mai departe, ştii eu sunt preot şi preoţii sunt obişnuiţi numai să ia, nu să şi dea”.

Mai fumau corpurile de control ale ministerelor. Controlul financiar şi poliţia economică. Şefii din comisiile de bacalaureat sau de „treaptă” (de liceu). Cei care dădeau aprobari de lemne, de televizoare color, de haine de blană "Alain Delon", sau de excursii în străinatate. Sau cei care aprobau pentru intreprinderi achiziţia de Dacii, sau de ARO. Sau şefii de la butelii şi cei de la PECO.

Dar multe din pachetele de ţigări nu se fumau. Se primeau, se puneau în şifonier lângă punga cu cafea „Alvorada” şi săpunul „Lux”, printre feţele de masă, sau pernele de atlas, care se schimbau numai de sărbători. Uneori la naftalină că făceau ale dracului ţigări nişte gărgăriţe mici ca nişte carii, care dădeau găuri în ţigarete şi nu se mai puteau fuma. Aşa că mai bine le puneai la naftalină, că era ieftină, i se spunea chiar "ieftilină" se fura din combinat de la U.C.C., era aproape la fel de ieftină ca şi fosfatul care tot din combinat se fura si care era folosit la spălat rufe. În definitiv ţigările erau pentru dat, nu pentru fumat, „i-a mai dăi în măsa pe ăştia cu chentanele lor că nu se mai satură!”

Ţigările străine aveau ca orice monedă diviziuni: baxul, cartonul, pachetul, ţigara şi „fumul”. Baxul avea de obicei 50 de cartuşe de ţigări, cartonul 10 pachete, pachetul 20 de ţigări şi ţigara vreo 15-20 de fumuri. Ştiu asta din experienţă proprie, la noi la WC-ul de băieţi de la liceul în care învăţam, cunoscut sub numele de „Tropicana”, făceam” poştă” câte o ţigară pe care dădeam 1 leu, (leul dat de parinti pentru covrig), la colegii noştri "furnizori", cum era celebrul „Jimmy Marocanul”, din care trăgeam cu sete, dar şi cu multă atenţie, că la cine cădea scrumul, ăla plătea ţigara. Un „fum" erai obligat să dai şi golanilor din cartier, sau din centru ca să fii în siguranţă. Uneori dădeai toată ţigara, după ce ţi-o umplea de scuipat, de-a dracului.

Nu ştiu cine primea şpaga un baxuri de ţigări. Era deasupra orizontului meu de cuprindere a vieţii din acea perioadă. Dar ştiu cine primea câte un cartuş. De exemplu medicul cu care mi-a născut soţia. Sau şeful de la „circulaţie” care-mi luase carnetul de şofer că l-am semnalizat cu farurile când nu mi-a acordat prioritate. Sau directoarea de la Direcţia sanitară care prelungea detaşarea soţiei mele de la ţară la o circă din oraş, pe vremea când fiul nostru era foarte mic. Sau directorul care mi-a aprobat instalarea unui telefon. Pe cei cărora le-am dat câte un pachet nu-i mai amintesc, că mi-ar lua multe pagini şi aş avea nevoie şi de o stimulare a memoriei. Erau foarte mulţi.

E drept că pe piaţă erau şi alte ţigări. Prin cooperaţie şi pe la restaurante mai găseai pe sub mână ţigări din „ţările vecine şi prietene”, adică „B.T.” bulgăresc, „D.S.” albanez, „Golden Deer”, „Two horses”, „White Horses”, "Ancient porcelain", chinezeşti. (Luaţi ca atare expresia „ţări vecine si prietene” adică China, sau Albania, dar expresia era atât de încetăţenită în limbajul de lemn, încât o auzeam frecvent la radio şi la televizor, de exemplu: „vizita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceuşescu în ţara vecină şi prietenă Coreea de Nord”).

Dar nici astea nu erau pentru toată lumea, ci numai pentru cei care aveau o cât de mică relaţie, sau dădeau o mică şpagă. Altfel fumai „Carpaţi”, „Mărăşeşti”, „Naţionale”, sau în cel mai bun caz „Litoral” (5 lei pachetul), „Amiral”(6 lei pachetul), sau „Snagov” (8 lei pachetul). Mai găseai o şfoară prin ţigară, o bucată de lemn, sau o tijă din tulpina plantei de tutun, se mai dezlipea filtrul şi cădea, sau ţigara nu ardea, sau se stingea.

Dar nu te obliga nimeni să fumezi, mai ales porcăriile alea din anii ’80. Nici acum nu ştiu cum de nu erau „pe cotă”, ca la puşcărie şi cum de se mai găseau. Probabil erau atât de proaste că nu le dorea nimeni, nici ruşii, nici chinezii, nici măcar albanezii.

Cănd la sfârşitul anilor ’80 nu se mai găsea nimic, orice fleac adus de „afară” avea mare trecere. Jucăriile chinezeşti, parfumurile bulgareşti, kao-sao-vang-ul vietnamez, ţigările greceşti, sau chiar ruseşti, coniacul „Karmel” din Israel, deodorantele ungureşti, coniacurile şi lichiorurile sârbeşti, sau ceasurile electronice japoneze vândute din maşinile poloneze. Părea că nu mai suntem capabili să facem nimic, să mai producem nimic, să reuşim nimic. Şi aşa şi era.

Colosul industrial românesc intrase în colaps. Siderurgia dezvoltată exagerat într-o ţară care nu dispunea de minereu de fier, petrochimia supradimensionată pe seama unor viitoare posibile exploatări de petrol libian, industria de maşini care scotea modele necompetitive vechi de 20-25 de ani, agricultura sufocată de lipsa de carburant şi de forţă de muncă, umflată festivist în cifre, dar incapabila să-şi hrăneasca propriul popor, au pus capăt singure comunismului din România. Chiar fără ajutorul „dezinteresat” al „agenturilor străine”, comunismul din România tot ar fi căzut în câţiva ani, pentru că era ca şi imperiul lui Nabucodonosor un colos cu picioare de lut.

Practică agricolă, de la soia la mere, cu trecere prin păpuşoi.

Prima oară când am văzut cum arată soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala în clasa a IX a de liceu.
Ne-am îmbarcat în nişte autobuze hârbuite ale I.T.L.G. şi ticsiţi ca nişte sardele într-o cutie de conserve, am călătorit până la I.A.S. Folteşti, la vreo 30 kilometri de Galaţi unde am fost debarcaţi în curtea unei ferme. De jur imprejur pe sute de hectare se vedeau numai culturi agricole, lanuri de porumb, parcele uriaşe de sfecla furajeră şi undeva spre orizont, uşor vălurite, dealurile de peste Prut din Basarabia. În faţa locului unde fusesem lăsaţi de autobuz se întindea un fost grajd de vite, acum transformat în dormitoare pentru elevii care veneau în practica agricolă şi pentru militarii în termen, care aproape obligatoriu, în fiecare toamnă erau dirijaţi la "munci agricole".
Şi după ce ne-am cazat şi am făcut cunoştinţă şi cu "delicioasele" preparate culinare locale, voi numi aici borşul de fasole şi varza cu carne din conservă, (unde vizibilă era doar varza) şi după ce ne-am petrecut jumătate din seară încasând glume proaste de la elevii mai mari, sau fumând în dosul grajdului ajuns dormitor, aveam sa fac cunoştinţă a doua zi cu soia.
Imaginaţi-vă un câmp nesfârşit plin cu şiruri de plante uscate de culoare cafenie, înalte cam până la genunchi, pline de păstai de aceiaşi culoare, acoperite cu nişte perişori tari si ascuţiţi care-ţi intra în pielea degetelor. Tehnologia e simplă şi ne-o explică un tovarăş brigadier, adjunct de şef de fermă: se strâng păstăile de soia între degete, se culeg boabele care se pun într-o găleată de plastic, iar când se adună toate boabele, se smulge din pământ planta uscată şi se depozitează în grămezi la capătul tarlalei. Simplu!
Aşadar supravegheaţi de profesori, trecem la treabă, mai bine zis încercăm. Păstăile uscate de soia sunt lemnoase, se desfac destul de greu, te înţeapă şi în câteva minute buricul degetelor se face roşu de durere şi de sânge. Şi mai greu este când trebuie să smulgi planta uscată din pământ: perii de pe tulpină sunt mai groşi decât cei de pe păstăi, iar după degete vine şi rândul palmelor să arate înţepate şi beşicate. Începem să protestăm, mai cu jumătate de gură, mai serios la profesori şi să cerem mănuşi, dar suntem trimişi la plimbare şi repeziţi. Atunci improvizăm din ce avem pe la noi, cârpe, să ne protejăm mâinile, o batistă, o bască, iar unii care n-au nici batistă nici bască, intră în lanul de porumb alăturat ca şi cum şi-ar face nevoile şi se întorc cu chiloţii îndesaţi în buzunar să nu-i vadă colegii, pe care-i vor folosi să-şi protejeze mâinile. Lângă mine este un băiat de la ţară, care nu se prea sinchiseşte de ţepi şi de alea, merge destul de repede de la o tufa la alta şi curând mi-o ia înainte cu mult. Când se opreşte sa bea apa din bidonul de plastic adus la capătul tarlalei intru în vorbă cu el. E de pe aici din zonă şi i s-a promis că dacă-şi face porţia şi ceva în plus, va putea merge seara la el acasă, într-un sat care se vede în departare şi unde taică-su lucrează ca tractorist cu condiţia să-i aducă la sfârşit de săptămână o găină dirigintelui.
Îl întreb, "la dracu' cu soia asta, nu se poate culege şi altfel?" şi el râde la mine cu toata gura şi-mi explică:
- Păi ce facem noi ţine loc de mai multe combine şi de mai multe operaţii agricole: recoltare, treierat, eliberat terenul. Face IAS-ul economie!
Am să ţin minte toată viaţa chinul cu recoltarea păstăilor de soia. În clasa a X-a ne-au dus la sfeclă la IAS Frumuşiţa. Ne-am bucurat că n-am ajuns iar la soia, la sfeclă e mai uşor: dai cu piciorul în sfeclă până o clatini bine din pământ, apoi o apuci de frunze şi o tragi din pământ afară. Tai cu un cosor frunzele şi arunci sfecla direct în remorca tractorului, sau când acesta lipseşte, într-o grămadă. Mai ne şi distrăm între noi când nu ne văd profesorii, pasând ca la rugbi câte o căpăţână de sfeclă şi apoi punctând la o tuşă imaginară. E mai bine la sfeclă decât la soia, dar este un dezavantaj: tot aruncând sfeclele în tractor te umpli de pământ şi de praf, iar la dormitorul IAS Frumuşiţa nu este baie, ci doar un jgheab din tablă zincată, care are câteva robinete prin care se scurge apa dintr-un rezervor. Dacă te scoli devreme dimineaţa, poţi să mai prinzi apă cu care să te speli, dacă nu, rămâi aşa îngălat toată ziua.
Aşa că cel mai bine a fost la recoltat porumb, în clasa a XI-a, la IAS Brateş. Am primit fiecare câte două rânduri alăturate, de pe care culegem ştiuleţii de porumb, pe care-i azvârlim apoi într-o grămadă comună, iar mai târziu îi adunăm şi-i punem într-un tractor cu remorcă. A fost mult mai bine, până când nu ştiu cine-a venit cu ideea idioată să arunce cu ştiuleţi de porumb într-un coleg. Acela a ripostat, dar într-o direcţie greşită, a fost lovit un alt băiat care a aruncat şi el la rândul lui cu ştiuleţi, aşa ca bătaia cu ştiuleţi s-a generalizat, unii au fost loviţi printre care şi inginerul care ne instruise cu privire la potecţia muncii, ba chiar şi un profesor, care lăsase pe cineva corijent, aşa că am fost scoşi la marginea tarlalei şi mutaţi disciplinat la soia, unde plantele erau mai mici şi oricum nu puteai să arunci cu păstăi. Am să ţin minte a doua rundă la soia, mai ales că încasasem nu ştiu de la cine un ştiulete de păpuşoi în zona spatelui şi nu prea mă puteam apleca.
Pe urmă când am plecat la facultate am scăpat şi de soia şi de porumb şi de sfeclă. Universitatea din Tg. Mureş avea contract cu IAS Reghin, cel mai mare cultivator de mere din Ardeal, aşa că am fost trimişi la cules de mere. Culegeam merele de pe plantaţiile intensive pe şpalier ale fermelor şi le transportam la depozitul IAS-ului care era aproape de gară, gard în gard cu fabrica de bere. Ori această vecinătate a fost benefică ambelor părţi, berarii doreau mere, studenţii doreau bere, aşa că trocul a înflorit repede şi am învăţat şi eu că berea nu este doar poşirca care se vindea în Galaţi şi pe care n-o puteam suferi, ci o băutură grozavă mai ales dacă este rece.
Cam aşa era pe vremea "Împuşcatului". Dacă reţin că am intrat la liceu în 1967 şi muncile agricole pentru elevi, studenţi şi militari au ţinut până-n 1989, înseamnă că cel puţin două decenii, dacă nu mai mult, milioane de copii şi tineri erau siliţi să stea cu săptămânile în condiţii de cazare mizerabile, în foste grajduri sau în barăci, în patruri de foer suprapuse, să mănânce la cantine insalubre şi improvizate, alimente preparate ca vai de mama lor, de bucătărese care habar n-aveau ce-i aia un meniu, în condiţii de igienă precară şi de siguranţă discutabilă. Cunosc o grămadă de istorii de elevi care-au căzut din remorcă sau din tren, de profesori care-au fost călcaţi de maşini, de militari care-au făcut hepatită, păduchi, râie, sau care s-au schilodit pe câmpurile agriculturii socialiste multilateral dezvoltate.