În 1985 treceam în al treilea an de stagiatură dupa absolvirea facultăţii de medicină şi făceam stagiul la Spitalul nr. 3 de Boli Infecţioase Galaţi. Pe la sfârşitul lunii noiembrie rămăsesem doar doi stagiari, eu în anul 3 şi un coleg din anul 2, aşa că era multă muncă de făcut şi multe gărzi (neplătite) de efectuat şi aşteptam amândoi să apară noii absolvenţi să ne mai uşureze munca. Căci vorba zicalei medicale care circula pe atunci: „stagiarul îi temelia, specialiştii fudulia”, erau o groază de lucruri de făcut într-un spital care ne cădeau în sarcină: consultarea bolnavilor, completarea foilor de observaţie, a biletelor de ieşire, a reţetelor etc. Şi fiind numai doi inşi ne era greu. Stagiarii care făcuseră deja 3 ani plecaseră deja la ţară, căci secundariatul (rezidenţiatul) era blocat de 2 ani şi teoretic după stagiu trebuia să te prezinţi în mediul rural, iar cei noi nu veniseră încă. În anul ăla însă s-a întâmplat ceva şi de la „Biroul 2” al C.C. al P.C.R. (Cabinetul tovarăşei Elena Ceauşescu din Comitetul Central al Partidului Comunist Român) s-a dat o dispoziţie să nu se mai permită detaşările medicilor absolvenţi dintr-un judeţ în altul şi stagiarii să fie dirijaţi în judeţele cu lipsă mare de medici la ţară, cum erau Tulcea şi judeţele din Moldova.
Aşa se face că atunci când într-un târziu au venit noii stagiari au venit într-un lot compact de absolvenţi de la Craiova şi de la Timişoara de aproape 40 de oameni.
40 de oameni însemna 40 de familii despărţite de distanţe de sute de kilometri, sau târâte în celalalt capăt al ţării în necunoscut, numai cu valiza. Abia când au apărut noii colegi mi-am dat seama de ce se spunea că stagiatura fusese inventată pentru copiii unor nomenclaturişti din Bucureşti, ca să mai rămână prin capitală încă 3 ani după terminarea facultăţii.
Şi atunci ca şi acum sănătatea gălăţeană avea posibilităţi reduse de cazare pentru personalul care nu era din oraş, format din stagiari, specialişti, sau secundari (rezidenţi). O singură scară de bloc de 4 etaje cu doar câteva garsoniere era tot ce putea oferi statul drept cazare în acel moment, deja supraaglomerate cu oamenii care stăteau acolo din anii trecuţi. (Blocul „Sănătatea 60” a fost construit ulterior acestor evenimente).
Aşadar marea majoritate a noilor veniţi nu aveau unde să locuiască şi s-a recurs la diferite improvizaţii cum ar fi repartizarea stagiarilor în rezervele spitalelor mai ales la cel judeţean, sau în saloanele neutilizate din celelalte spitale. O mare parte din colegi au fost trimişi direct la ţară în urma unei şedinţe de repartizare furtunoase. Îmi amintesc de ea ca şi cum ar fi avut loc ieri. La prezidiu stăteau: doctorul Mocanu, directorul Direcţiei Sanitare, doctoriţa Renea, directoarea adjunctă şi doctorul cardiolog Pupăză, care era secretar de partid. Nea Milică Mocanu striga lista stagiarilor şi fiecare era pus să aleagă câte un sat din cele scrise cu creta pe tablă din sala de şedinte a Spitalului Judeţean. Când dădea de vreun nume de copil de ştab trecea mai departe şi nu-l striga. De fapt posturile de la ţară erau ocupate toate de medici care din diferite motive nu doreau să lucreze acolo şi se detaşau pe filiera P.C.R. (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) în oraş, în locul lor fiind detaşaţi stagiarii. Deci tocmai motivele pentru care se iniţiase stagiatura, acelea de a te perfecţiona mai mult în spitale, înainte de a fi trimis în practica medicala din mediul rural, era ignorate.
Venise rândul unei colege stagiare din Craiova, o fata frumoasă cu părul lung până la brâu, din primul an de stagiu şi nea Milică întreba:
- Zi-i domnişoară ce localitate alegi?
- Nu ştiu tovarăşe director, nu prea cunosc judeţul...
- Uite eu recomand Bălăşeşti, are un dispensar frumos, situat într-un conac înconjurat de brazi, cu un aer curat, ca de munte, când e senin se văd şi Carpaţii.. ai să te simţi ca la staţiune!
N-am putut să mă abţin şi-am cârcotit:
- Da’ de ce nu-i spuneţi şi de apă şi că dacă viscoleşte nu mai iese de acolo până-n primăvară?
- A, da şi apa e foarte bună ca de staţiune! a plusat directorul.
- Da’ tre’ s-o cari de la făntână cu găleata! am plusat eu, aşa că nea Milică pe un ton mieros pe sub ochelari mi-a rânjit:
- Mi se pare mie doctore sau vrei să faci iarna în locul ei la Bălăşesti? Acu’ te trimit!
- Tov’ director eu am fost la ţară când eram în anul întâi....
- Atunci ce mai cauţi aici? Du-te pe unde ai stagiul acuma şi lasă-ne!
Am plecat şi colega a ales comuna respectivă, fată singură într-un han de casă, într-un frig ca de biserică că nu erau lemne, cu vântul urlând noaptea printre brazii din jurul dispensarului neîncălzit şi fară curent electric, cu munţi de zăpadă viscoliţi dinspre dealurile Bârladului şi drumuri blocate cu luna.
La noi la Spitalul 3 căţiva stagiari au fost cazaţi în vestiarul medicilor stagiari din pavilionul B, un fost salon mai mititel, plin de vestiare din metal. S-au adus trei paturi şi trei medici au parcat acolo, că nu puteau dormi în stradă. Doi erau din Bucureşti, unul, Bărbulescu din Timişoara. Băteam în uşa dimineaţa când veneam la serviciu, să nu dăm peste vreunul în chiloţi. Aveau o masa pe care mâncau şi pe care î-şi fierbeau nechezolul într-un ibric cu un termoplonjon dimineaţa şi o lampă de gaz, pusă pe un dulap, pentru când se oprea lumina. Mâncau de prânz contra cost la spital, ce se gătea, spălau lenjeria la spălătoria spitalului şi făceau duş la centrala termică unde era mai tot timpul apă caldă.
Bucureştenii s-au învârtit până la urmă: unul s-a mutat la o gazdă cu o colegă, altul şi-a făcut rost de o „tuberculoză” şi a plecat să şi-o vindece în capitală, aşa că a rămas numai timişoreanul. Era o ideea mai în vârstă decâr generaţia sa şi avea şi un copil. Dorea cu nerăbdare să stea cu soţia şi cu copilul fie la Timişoara, fie la Galaţi, dar se pare ca nimeni nu-l lua în seamă. Memoriile, audienţele, scrisorile trimise conducerii de partid, toate intervenţiile nu dădeau niciun rezultat, aşa că dupa săptămâni de zile de dormit pe un pat de spital într-un vestiar, doctorul Bărbulescu din Timişoara a explodat: a luat un prosop, din acelea de spital, din pânza albă, neflauşat şi o cariocă neagră şi a scris pe el „sunt medic, nu am casă, vreau întregirea familiei” şi s-a postat cu el în faţa judeţenei de partid de pe strada Republicii, azi Domnească.
De cum a scos prosopul din buzunar în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid Galaţi, trecătorii au început să-l ocoleasca şi să treacă pe trotuarul de vizavi. Apoi cineva l-a anunţat pe miliţianul din gheretă, care citea „Viaţa Nouă”, că un tip protestează în faţa clădirii şi miliţianul speriat a sunat pe interior la secretariatul judeţenei. Prim secretar la Galaţi era Marin Enache om de bază de-a lui Constantin Dăscălescu, promovat de acesta ministru al industriei metalurgice. Marin Enache cât a fost prim secretar în judeţul Galaţi a făcut aproape în fiecare comună câte o brutărie, pentru ca ţăranii să nu mai cumpere pâine de la oraş. Majoritatea dintre ele funcţionează şi astăzi şi multe din ele sunt privatizate.
Când Marin Enache a auzit de la secretară că afară în stradă este un protestatar a îngheţat. Astfel de manifestari se raportau lui Ceauşescu imediat pe linie de Securitate şi de obicei se terminau prost, cu destituiri şi bubuieli. A întrebat de ce protestează şi cum miliţianul nu ştia a cerut sa fie adus în cabinetul lui. Miliţianul l-a poftit în clădire pe Bărbulescu cu tot cu ştergarul scris cu negru şi cu litere de tipar. Apoi a sunat unde trebuia şi a raportat evenimentul. Maşinăria Securitaţii s-a pornit automat. În câteva ore aveau să ştie şi ce mâncase Nicu Bărbulescu la propriul botez.
Primul secretar trona în biroul din partea stângă a clădirii administrative gălăţene, construită după planurile arhitectului Mincu, aşa că doctorul Bărbulescu a fost introdus de miliţian pe uşa capitonată cu vinilin bej şi lăsat în capătul camerei. O masă lungă de şedinte ocupa una din laturi ale încăperii, iar pe cealălaltă se întindeau dulapuri cu uşi de sticlă pline cu operele Secretarului General, diplome, medalii şi diverse plachete. Peretele din faţă era lambrisat până-n tavan cu furnir şi acoperit cu tablourile oficiale ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu încadrate de steagurile partidului şi cel al ţării. În faţa tablourilor pe un birou din lemn mare cam cât camera în care dormea doctorul la spital, acoperit cu catifea roşie, erau înşirate mai multe telefoane, iar în spatele biroului, îl aştepta privindu-l sever primul secretar. Nu ştim ce-au vorbit, Nicu Bărbulescu n-a povestit niciodata de asta în amănunt, ştiu doar din auzite că despre protestul lui s-a aflat până la Cabinetul 2, unde Elena Ceauşescu a dat dispoziţie:
- Să fie rezolvată problema cazării stagiarilor până la ora 14!
Când a ieşit din cabinetul primului secretar pe holul mare doctorul Bărbulescu a fost săltat de doi securişti, pus într-o maşina şi scos discret pe poarta din spate. Nu ne-a povestit niciodata unde a fost dus, ce a păţit, dacă a fost bruscat, lovit sau ameninţat. A apărut după trei zile tăcut, spunându-ne că i-au adus nevasta şi copilul de la Timişoara.
În dimineaţa protestului doctorului Bărbulescu, noi ceilalţi colegi ai lui stăteam la raportul de gardă şi urmăream nişte prezentări de cazuri clinice. Am văzut pe fereastră cum apar la poarta spitalului maşinile oficiale, Dacii de culoare neagră, cu trei antene şi cu numere mici, cum erau numerele oficiale: mai întâi maşina lui Nea Milica, 1-Gl-110, apoi cea a tovarăşei Simionică, vicepreşedinta Comitetului Judeţean de Partid, care răspundea de sănătate, 1-Gl-103 şi într-un târziu cea a primului secretar: 1-Gl-101.
Am realizat cu toţii că se întâmplase ceva, mai ales că în loc să plecam pe secţii la bolnavi, prezentarea de caz s-a prelungit foarte mult, tocmai să fim ţinuţi pe loc. Toată ziua s-au perindat maşini oficiale prin curtea spitalului şi am aflat mai târziu de la o infirmieră că doi oameni de la securitate controlaseră şi vestiarul cu dulapuri unde ne dezbrăcam şi unde locuia Nicu Bărbulescu.
După un timp, dar în aceiaşi zi am fost chemat urgent la Direcţia sanitară. Nervoase şi agitate cele doua directoare adjuncte, doctoriţa Renea şi directoarea economică mi-au întins o hârtie:
- Ai facut o cerere pentru locuinţă, uite repartiţia! Într-adevăr, făcusem în urmă cu doi ani, mai mult ca să intru pe lunga listă de aşteptare a locuinţelor aproape că uitasem de cerere. Dacă unui muncitor abia venit de la ţară i se repartiza aproape imediat locuinţă, cu medicii era mai greu, „cota” repartizată sanătăţii era mult mai mică şi prioritate aveau medicii din spitale.
- Dar eu nu mai vreau apartament acum, m-am instalat la părinţi şi în plus soţia trebuie să nască în curând...în plus ştiţi nu prea am bani....
- Ai facut cerere pentru locuinţă ai primit! I-a te rog repartiţia şi semneaza aici! Daca crezi că n-ai bani, uite aici tovaraşa directoare î-ţi poate da un ceareu... Nu-i aşa tovaraşa?
- Sigur că da, mata ia repartiţia că mai vedem noi!
Aşa că deşi nu era momentul tocmai potrivit pentru mutat în casa nouă, că aşteptam al doilea copil al nostru şi aveam programate o groază de cheltuieli, am luat repartiţia. Direcţia Sanitară trebuia să raporteze până în prânz că a repartizat la toţi stagiarii care aveau cereri depuse, câte o locuinţă. A fost ales un bloc nou undeva în Ada Marinescu şi toţi stagiarii au fost repartizaţi acolo. Cum eu m-am cam codit şi am ajuns mai la urmă, au mai rămas doar două apartamente, unul în I.C. Frimu şi altul în Mazepa 2, aşa ca l-am luat pe cel din Cartier, unde locuiesc şi acum. Cum era cu trei camere, iar eu şi soţia nu eram decât doi doctori, am mai avut repartizat pe o camera pe cineva, pe care nu l-am vazut însă niciodată. Să-i dea Dumnezeu sănătate doctorului Bărbulescu, pe unde o fi pentru curajul pe care l-a avut. De pe urma protestului său zeci de medici din Galaţi au astăzi locuinţă. Atunci am înţeles şi că timişorenii au altfel de sânge în instalaţie decât cel pe care îl avem noi moldovenii.
