Uciderea pruncilor

          La sfârşitul anului trecut au apărut în presă semnale că finanţarea Programului Naţional HIV-SIDA este deficitara şi că banii şi aceia puţini, ajung cu mare greutate la furnizorii de medicamente antiretrovirale. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii pasează motanul de la una la altul, dar mai bine de 1000 de pacienţi infectaţi cu virusul imunodeficienţei umane, din 10 judeţe au rămas fără tratament.

          Cum despre modul cum s-au infectat în perioada comunisnului aceşti pacienţi HIV- SIDA nu se spune niciodată adevărul şi niciodata vinovaţii nu au fost arătaţi cu degetul, ci dimpotrivă mizeria a fost vârâtă sub covorul roşu, iar peste această dramă a mii de familii de români, s-a instalat omerta, este cazul să ne reamintim, pentru că cei care uită, riscă să repete greşelile trecutului.

           La finele anului 2009 în România trăiau 10.041 pacienţi infectaţi cu HIV, iar 5561 muriseră deja din cauza acestei infecţii, în timp ce 560 dispăruseră din evidenţele serviciilor de sănătate publică. Mai bine de 7000 de oameni infectaţi aparţin grupei de vârstă peste 14 ani, piramida vârstelor celor infectaţi arătând o afectare de zece ori mai mare a celor care aveau (în 2009) 19-20 de ani şi de cinci ori mai mare a celor care aveau 17-18 ani! Cine i-a îmbolnăvit pe aceşti copii? Analiza foarte exactă a modului de contractare a infecţiei HIV, în perioada 1985-2009, efectuată în urma anchetelor epidemiologice, publicată în Raportul pe 2009 a Comisiei HIV-SIDA arată astfel:

      383 s-au îmbolnăvit prin transmitere verticală, de la mame infectate, (mame care erau copii acum 20 de ani)

      1694 s-au îmbolnăvit consecutiv administrării de sânge şi derivate de sânge în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      5028 s-au îmbolnăvit că urmare a unor infecţii nozocomiale contractate în unităţi sanitare în perioada copilăriei

      687 s-au infectat printr-un mod necunoscut, sau neidentificat în cadrul anchetelor epidemiologice.

          Cui se datorează acest masacru al inocenţilor, care continuă şi în ziua de astăzi? (Numai în anul 2009 au murit de acesta infecţie 113 persoane, majoritatea tinere). 

 Dacă adulţii la data infectării, puteau recunoaşte, printre cauze favorizante, comportamentul hetero sau homosexual, (mai rar la noi utilizarea de droguri intravenoase înainte de 1990), copiii au fost infectaţi în unităţi sanitare, datorită sărăciei în care se zbăteau spitalele, policlinicile şi dispensarele, prin ignorarea normelor sanitare şi a celor de bun simţ. 

Copiii făcuţi pe bandă rulantă la comanda aberantă a dictaturii comuniste, din mame subnutrite de „alimentaţia ştiinţifica a profesorului dr. Iulian Mincu (medicul personal al lui Ceauşescu) şi sleite de muncă pe câmpurile agriculturii socialiste, sau în fabricile şi uzinele societăţii "multilateral dezvoltate", se năştea subponderali şi luau din maternitate calea secţiilor de distrofici din spitalele  româneşti de pediatrie , unde doctori iresponsabili, le administrau în lipsa hranei specifice (lapte praf), microtransfuzii cu sânge, sau plasmă umană, pentru a-i aduce mai repede în parametrii optimi biologici (greutate, stare de nutriţie etc.), pentru că altfel „stricau” statisticile medicale comuniste. 

          În sintagmele "nozocomial" şi "necunoscut" se includ şi situaţiile în care, deşi se administrau mici doze de plasmă, sau de sânge copilului, acestea nu erau trecute în foaie de observaţie. Cât despre transmiterea prin ace de seringă infectate, îmi aduc aminte că fiind medic rezident în epidemiologie în 1989 la Bucureşti, găseam în dispensarele arondate Sanepidului din sectorul unde fusesem repartizat, fierbătoare conţinând 6-7 cutii cu seringi pentru tuberculină şi 70-80 de ace pentru IDR (intradermo-reacţie), practic cu o seringă se făceau 10 testări. Probabil acelaşi lucru se făcea şi în alte unităţi sanitare, de cele mai multe ori, posibil, că nici măcar nu se schimba acul. Din nefericire, cei puşi şi plătiţi să suprevegheze condiţiile din unităţile sanitare închideau ochii la toate nereguile întâlnite şi preferau să caute praful de pe dulapuri în loc să numere găurile de pe fesele bolnavilor şi acele folosite. 

          În judeţul nostru există o tovarăşa de la partid, vicepreşedintă pe judeţ cu problemele sociale, care îngrozise toată suflarea medicală prin controalele ei, la care umili şi servili, autorităţile de sănătate publică locale de atunci, participau pasiv, fără să o irite cumva pe "tovarăşa", în speranţa că-şi vor putea păstra cât mai mult privilegiile. Curtată şi adulată de nomenclatura medicală, tovarăşa se îmbăţoşa tare prin şedinţele cu medicii, dacă afla că nu s-a realizat planul la gravide şi la naşteri, dacă mortalitatea infantilă era crescută, sau dacă numărul concediilor medicale eliberate într-un teritoriu era prea mare.

          Dar nimeni nu îndrăznea să-i spună că în spitale este frig, că nu curge apă caldă, iar cea rece se oprea mai frecvent chiar decât se oprea şi curentul electric, că nu sunt bani de mâncare şi de medicamente. Îndrăznea cineva să-i spună că din lipsa de curent nu se sterilizau instrumentele? Sau că din lipsă de mănuşi, la ginecologie se consulta cu mână goală? Sau că medicii "patrioţi" care făceau în spitale chiuretaje (pe bani frumoşi), "rezolvau" 4-5 gravide cu 2 truse?

          Din păcate batistă pe ţambal se pune şi acum, la 20 de ani de la prăbuşirea comunismului. Morţii de SIDA pot umple cu uşurinţă un cimitir mare în România. Cei responsabili de infectarea lor sunt bine mersi, unii atât de mersi că au avansat şi sunt acum directori de spitale, sau predau la facultăţi de medicină pe post de profesori universitari. Dincolo de porţile cimitirelor chipurile copiilor chinuiţi o viaţă întreagă prin spitale nu se pot uita. Li s-a interzit tot: să se joace când erau mici, să înveţe când au mai crescut, să iubească când s-au maturizat, să aibă urmaşi când se căsătoresc discret între ei. Li s-a interzis să trăiască, lor le este permis doar să moară, dar să o facă discret, ce naiba, să nu strice bucuria altora de a trăi bine.

Noi şi nemţii. Două drumuri.

Prima oară când am văzut soia a fost atunci când am mers în practica agricolă cu şcoala, în clasă a-IX-a.  
După aia, la mai mulţi ani distanţă, am văzut frecvent soia în preparatele de carne care se găseau la Alimentară: ceva galben-verzui, ca o pastă, că apărea câte o data între straturile neomogenizate suficient de parizer sau de salam pe care le cumpăram de la cotă. Regimul Ceauşescu ne alimenta raţional: soia în loc de carne, margarină în loc de unt, nechezol în loc de cafea, chimicale în loc de vitamine.
   Din multe puncte de vedere situaţia din ultimii ani din România semăna cu cea a Germaniei naziste de pe vremea lui Hitler, ţara în care se inventaseră margarina, soia, chiar şi nechezolul. La fel ca nemţii şi noi aveam partid unic, chiar dacă al nostru era comunist şi al lor nazist. Ei aveau Furher şi noi Conducător Iubit, nemţii Geheime Staatpolizei (Gestapo) şi noi Securitatea Statului, ei Hitler-Jungend şi noi Uniunea Tineretului Comunist, ei Deutsches Jungvolk şi noi Şoimii patriei, ei parade militare fastuoase cu mitinguri cu zvastică şi retragere cu torţe, noi mari adunări populare cu secera şi ciocanul si Cântarea României. Si ei şi noi cultul personalităţii dus la paroxism şi planuri cincinale. 
  Totuşi dictatura fascistă din perioada lui Hitler se deosebea prin câteva lucruri de cea din perioada lui Ceauşescu. 
Nicolae n-a exterminat evreii ca Adolf, ci i-a vândut pe dolari buni, ca pe animale. 
Germania a fost demolată de bombardamentele aliaţilor, România de ambiţiile megalomane ale lui Nea Nicu. 
Hitler a construit autostrăzi. Ceauşescu Casa Poporului. 
Hitler şi-a trimis adversarii politici în lagăre de concentrare, Ceauşescu în lagăre de muncă forţată şi în spitale de psihiatrie. Oricât s-ar screme nemţii, poetul curţii lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a fost mai activ decât Eberhard Wolfgang , Rudolf Binding, Josef Magnus Wehner, Edwin Erich Dwinger şi Kurt Eggers la un loc, în materie de pupat mâna şi fundul Conducatorului. Vă amintiţi poezioara:   
 "N-are c..(şezut) şi n-are ...(testicole)  
 Ceauşescu Nicolae,  
 Cât să-l pupe într-un an  
 Păunescu Adrian".   
Goebbels a fost mic copil pe lângă Dumitru Popescu zis "Dumnezeu", taticul cultului personalităţii lui Nea Nicu. Ce l-aţi auzit pe Hitler citind discursuri despre germani şi celţi, ca pe Ceauşescu despre daci si traci? Nea Nicu a ajuns peste noapte urmaşul lui Burebista, al lui Traian şi Decebal? L-aţi auzit pe Hitler să schimbe numele lui Wilhelm I supranumit "cel Mare" în "cel Bătrân", cum a păţit răposatul voievod Mircea, botezat din pix, de fiul lui Andruta din Scornicesti "cel Mare" în loc de "cel Bătrân"?  
Puteţi băga mână în foc că Germania nazistă a avut cadre aşa capabile sa bage spaima in burghezie ca Ana Pauker si Vasile Luca: 
 "Ana, Luca şi cu Dej 
 Bagă spaimă în burgheji"
 Sau oameni ca renumitul Romulus Zaroni, ţăranul numit ministru al agriculturii de Petru Groza? Va amintiţi din poezioară:   
"Caligula imperator 
 Şi-a făcut din cal senator 
 Groza, mai sinistru 
 Şi-a făcut din bou ministru”
   Sau au avut nemţii personalităţi ca Ion Dincă zis "Teleagă" ("te leagă", cel care ameninţa cu puşcăria pe toţi activiştii care nu-i executau ordinele), Tudorica Postelnicu şef al Direcţiei Securităţii Statului care a condus represiunea din decembrie 1989 împotriva manifestanţilor, rămas celebru prin expresiile:"Tocmai se întunericise" şi "Stimată instanţă am fost un dobitoc!", Nicolae Doicaru fostul comandant al DIE (cel mort în 1991 împuşcat din "greşeală" cu un glonte, la o partidă de vânătoare la care se foloseau numai arme încărcate cu alice). 
Cum am da-o, Eva Braun nu i-a fost decât metresă lui Adolf Hitler, n-a făcut-o nici "savant de renume mondială", nici membru în Biroul Permanent al CC al PCR, nici doctor honoris causa, nici academician şi nici "Prim vice prim ministru" (!!??). Noi da! Şi le-am avut în plus şi pe tovarăşele Ghizela Vass, Maria Ghitulica zisă şi "Lenuţa de la Ieşi", Lina Ciobanu, v-a amintiţi tovarăşa aceea care purta un coc complicat, care din ţesătoare a ajuns Ministrul Industriei Uşoare, cea care a făcut Şcoală Superioară de partid "Ştefan Gheorghiu" şi a absolvit Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice Bucureşti, deşi avea numai 7 clase. Linei i se atribuie expresia de la o şedinţa CC a PCR: 
"La ce ne trebuie tovarăşi să învăţam copiii limba engleză în şcoală? eu n-am învăţat engleză şi am ajuns ministru!".

Amintiri din copilarie

Cea mai veche amintire a mea, pe care o am din copilărie, este cea a zăpezilor uriaşe din 1954, când nivelul troienelor de pe strada unde mă născusem era la nivelul gardurilor şi puteam păşi peste gardul de lemn al curţii în stradă, unde zăpada era la fel de uriaşa. Tata săpase pe lângă casă şi de la casă la poartă un fel de tunel, de fapt un şanţ adanc, ca un canion printre gheţuri, care nu ducea nicăieri, se înfunda in zapada mare, se termina în deget de mănuşa în strada Traian, unde nimeni nu dăduse zăpadă de pe stradă.  
 Apoi în vara următoare, bunicul Aurel mi-a adus de la Tuşnad o pălărioară frumoasă, dintr-un material catifelat de culoare maro, cu franjuri verzi şi roşii şi tiv alb, (nu ştiam eu atunci că alea erau "piros-feher- zold ez a magyar fold"), pe care în obrăznicia mea de copil zbânţuit am şi murdărit-o imediat şi fără să mă gândesc prea mult, că nici nu aveam cu ce la vârsta aia, am băgat-o într-o găleată cu apă de ploaie strânsă de mama pentru spălat. Când peste câteva ore adulţii în jurul cărora mă învârteam că un satelit au văzut isprava s-au crucit: în găleata care dădea afară o zeamă roşiatică-maronie stătea umflată ca o broască uriaşă, o monstruozitate care nu putea fi identificată cu nimic din animalele, sau lucrurile uzuale din universul cunoscut. Pălăriuţa fiind din iască uscată se umflase în apă însutindu-şi volumul şi expulzând apa din găleată.  Din iarna următoare am rămas cu amintirea cea mai traumatizantă. Noaptea, oameni străini înbracati în haine de piele negre şi lucioase, profilaţi pe sub geamul camerei mele pe fondul alb de zăpadă, pe care becul de afară o făcea şi mai strălucitoare au venit şi l-au arestat pe tata. Dormeam încă într-un pătuţ mic, la picioarele părinţilor şi zarva din casă, plânsetele mamei, expresia confuză şi speriată a tatii, n-am să le uit niciodată. Aşa cum n-am să uit nici percheziţia făcută de oamenii străini, care au întors casa cu fundul în sus. Mă rog. nu toată casa, ci cele două camere pe care le mai aveam, ca în restul de două statul comunist ne băgase cu de-a sila prin "repartiţie" o familie cu mai multi copii. După ce au vânzolit peste tot, unul din oamenii străini, care purtaseră tot timpul pălăriile pe cap s-a apropiat de pătuţ meu şi i-a cerut răstit mamei să mă scoată de acolo. M-am lipit înfrigurat de corpul mamei şi lacrimile ei fierbinţi care curgeau în râuri pe obraji s-au amestecat cu ale mele. Cu gesturi largi individul, care acum când îmi amintesc îmi dau seama că le învăţase din filmele americane cu gansteri cu Humphrey Bogard, mi-a răscolit pătuţul şi mi-a pipăit tivurile de la plăpumioară şi de la perniţă, apoi cu brutalitate mi-a înşfăcat ursuleţul din pluş cu care dormeam şi a început să tragă de el. Atunci am explodat. Am început să urlu din răsputeri "plecaţi de aici!", "răilor!", "vreau la tata!" aşa că de sub borul pălăriei trasă pe ochi, privirea care până atunci fusese ca de oţel a securistului s-a schimbat şi ca să-mi închidă gura mi-a întins ursuletul pe care l-am strâns la piept, umplându l si udându-l de lacrimile mele şi ale mamei.
 Pe tata nu l-am văzut decât vara următoare când fiind adus la Galaţi de la Aiud, cu puţin timp înainte de a fi judecat, am primit permisiunea să mergem să-l vedem la vorbitor la puşcarie. Ţin minte gratiile de fier groase şi cele două rânduri de plasă care ne separau pe noi de tata şi mirosul greţos al ţigărilor fumate de miliţianul care-l păzea pe tata şi care se împrăştia prin toată încăperea odată cu rotocoalele de fum pe care acesta le trimitea cu precizie spre noi. Tata era mult schimbat, slab şi palid şi avea o vânataie sub un ochi şi era îmbrăcat într-o pijama caraghiasă cu dungi, iar pe haină avea scrise nişte litere mari cu vopsea neagră, pe care le ştiam din abecedarul lui Mihai, vecinul meu mai mare: DP. 
N-am putut rezista prea mult să nu plâng şi am întors capul spre uşă, să nu-mi vadă tata lacrimile, dar m-a văzut şi m-a întrebat de ce plâng şi-am minţit că-mi bate soarele în ochi.   
 Pe urmă nu l-am mai văzut. Mă târa mama după ea pe la Bucureşti unde dormeam pe la diverse rude şi mergeam la diferite instituţii cu memorii pe care le scria avocatul şi cred, deşi n-am întrebat-o niciodată pe mama, că mă purta cu ea de mână şi ca să impresioneze personajele importante la care intra în audienţă, căci toate audienţele se terminau la fel, cu mama si cu mine plângand. Din spatele birourilor înalte oamenii ăia se uitau la noi urât si uneori ţipau la mama.  
 Pe urmă l-am uitat de tata. Nu eram singurul copil care n-avea tată acasă. Un alt prieten de joacă mai mare îşi pierduse tatăl în război. Tatăl lui Vatea, cel mai bun prieten al meu, era undeva la o puşcarie care se chema Canal. Al lui Tepera era la Poarta Albă. Şi tot aşa. Eram invidioşi pe Rică care avea tată, chiar dacă nu era un tată întreg că-i lipsea un picior din război, dar era totuşi trei sferturi de tată, pe când noi n-aveam de loc. Eram invidioşi şi pe Andi care avea tată care lucra la autobază şi când venea cu autobuzul acasă îl lua pe Andi şi făcea o tură cu el în mahala, aşezat lângă scaunul şoferului şi lângă steguleţele roşii şi tricolore care ornau autobuzul. Dar cel mai invidios eram pe Nelu, al cărui tată lucra pe basculantă şi claxona de la capătul străzii să-i pună nevastă-sa supa în farfurie. Pe urmă a rămas şi Nelu fără tată că s-au rupt frânele basculantei şi a intrat cu ea cu tot în Siret şi s-a înecat.
Când după mai mulţi ani tata a fost eliberat nu l-am mai cunoscut. Mă dăduse mama afară din casă-n curte, că era Săptămâna Mare şi ea freca podelele de scândură din bucătărie cu peria de paie şi toată casa era curata oglindă, cu duşumele albe şi miros de petrol de la gazul lampant cu care spălase sticla ferestrelor, pe care apoi le lustruise cu ziare.   
 Stăteam în curte şi mă jucam cu Nelu cu o basculantă din tablă, că atâta mai rămăsese de la tatăl său, o jucărie în miniatură a maşinii care-l omorâse, târând-o după noi prin colbul curţii pe drumuri desenate pe pământ cu un băţ si cu semafoare vfacute din pietricele colorate. Eram necajit, că Nelu care era mai mare ca mine, stabilise el regulile: el era şoferul şi eu excavatoristul. El trăgea după el basculanta de tablă plină cu pământ, huruind din gură ca o maşină greu încărcată, exact ca cele pe care le vedeam zilnic urcând din greu dealul străzii Movilei, iar eu trebuia să umplu cu pumnii făcuţi căuş, ca o cupă de excavator, basculanta de jucărie şi să pufăi ca un buldozer.  
 Joaca noastră a fost întreruptă de intrarea în curte a unui individ slab şi tras la faţă, pământiu, ca şi glodul de pe mâinile mele făcute cupă de excavator. Dar ce mă intriga cel mai mult la individul care-mi stricase joaca, era faptul că era înţolit cu nişte haine croite pentru unul mult mai mare decât el şi pe deasupra avea şi o pufoaică ţinută sub braţ, lucru neobişnuit pentru căldură de afară din ajunul Paştelui. Cum omul înainta spre casă, am sărit înaintea lui în casă şi am strigat-o pe mama. Stătea în genunchi aproape de uşă, cu fusta din stambă albă cu buline roşii pe care i-o lucrase tanti Saşa din materialul luat pe puncte în urma cu ani de zile, cu poalele suflecate  mai sus de genuchii roşii de la spălatul podelelor. Mama a ridicat privirea spre usă şi şi-a tras fusta jos peste genunchii chinuiţi şi a dat să se ridice cu ochii plini lacrimi, când am auzit-o strigând: Nicu!   
 Atunci am înţeles că omul acela prăpădit şi slab ca o scandură era tata, care scăpase din puşcarie cu "decret". Pe urmă ştiu precis că în ziua aceea când a venit tata, n-am mai mâncat urzici şi nici stevie culeasă din curte, cum făcusem toată primavara aia şi cu toate că eram  în postul Paştelui şi cu toate că mama ţinea la găinile din curte ca la ochii din cap, fiindca ne mai dădeau din când in când câte un ou, pe care-l mâncam duminica, a tăiat atunci o pasare, pe care am mâncat-o gătită rasol. 
Pe urmă am fost cu toţii la Sf. Haralambie de Înviere, iar în timp ce ne învârteam în jurul bisericii, eu eram cel mai bucuros dintre toţi copiii, ca aveam din nou tată, care acum mă păzea să nu-mi sufle pe drumul spre casă băieţii mai mari în lumănare si să-mi stingă flacara ei, cu care duceam de la biserică acasă lumină de la Dumnezeu.

Biblioteca din Alexandria.

Telefonul din cabinet sună prelung şi zgomotos. La capătul celălalt al firului centralista agitată îmi spune că una din femeile de la Gostat *a leşinat „la pui”, aşa că fără să stau pe gânduri înşfac geanta neagră care conţine trusa de prim ajutor şi împreuna cu asistenta coborâm scările dispensarului în fugă. Este încă iarnă, chiar dacă spre sfârşit, iar afară este frig, noroi şi ceaţă. Ne iese înainte maşina preşedintelui de la C.P.A.D.M.** din comună şi ne urcăm în ea. După putoarea degajată de gazele arse de motor, e clar că maşina merge cu orice altceva decât benzină, probabil un amestec de benzen şi gazolină.

Până la Gostat facem câteva minute şi intrăm văl vârtej în clădire să vedem ce se întâmplă cu femeia. Pe drum am evaluat câteva posibilităţi care puteau duce la leşin. Ori este gravidă, ori este gravidă şi a vrut să scape de sarcină, că se întâmplă frecvent ca femeile de la ţara să-şi întrerupă sarcina cu tot felul de metode primitive, ori este gravida şi a leşinat de foame. Sunt pe aproape, este gravida şi a leşinat nu de foame, ci de căldura sufocantă emanată de becurile atarnate de tavan şi de cele cateva mii de pui pe care-i îngrijeşte cu încă o colegă. 

După uşile masive de lemn cu straturi multiple de vopsea scorojită, sunt mai multe perdele de folie de plastic, ca cea folosita pentru solare de legume, iar în spatele lor într-un ocol mare mişună o mulţime de puişori de găina galbeni- aurii, ceva mai mărişori, poate de câteva săptămâni, din categoria celor aşa zis „zburaţi”. Becuri mari şi câteva radiatoare electrice improvizate din caramizi si spirale de nichelina, aşezate de-a lungul pereţilor, încălzesc excesiv aerul din încăpere, care miroase greu a găinaţ de pui şi a furaje fermentate. Căldură este înăbuşitoare, aerul profund viciat de miile de vieţuitoare, aşa că femeii de vreo 40 de ani i s-a făcut rău. Este conştientă, udă pe faţă şi pe părul parţial albit de sub broboadă, fiindcă o colegă mai în vârstă a stropit-o cu apa atunci când i s-a făcut rău. O scoate împreună cu asistenta afară la aer să-şi revină şi eu rămân singur împreună cu preşedintele de la C.P.A.D.M.

 - Frumoşi pui, zic eu ca să fac conversaţie.

 - Au două săptămâni, i-am luat de la Avicola de la Galaţi, îi ţin vreo două trei luni şi la primăvară îi vând în sat pe la oameni, dacă fac contract cu noi să ne predea ouă.

 - Altfel nu?

 - Ei nu! Vă dăm şi dumneavoastră acolo câţiva, da mai bine-i lăsaţi la cineva în sat să vi-i cresca până se fac găini, că puii ăştia de Avicola cresc mai greu, dacă-i creşti afară în curte şi nu în baterie şi nu le dai furajele concentrate pe care le primesc acolo. Au stomacul modificat şi nu mănâncă porumb ca găinile noastre, că nu-l digera, sunt obişnuite numai cu făină şi huruiala concentrata, da' dacă trec de primul an şi nu mor de boală, se fac nişte găini mamă, mamă!

Îmi alunecă ochii în sus dincolo de polietilena care curge în valuri de pe plafoane. Marginea de sus a polietilenei este bătută în cuie de ceva care pare o veche stucatură. Undeva într-un colţ mi se pare ca disting ceva ce la origine a fost un îngeraş.

- Da' ce-a fost aici? Biserică?

- Ce biserică dom’ doctor, aici a fost conacul boieresc al familiei Cantacuzino, pe urmă după ce i-au arestat pe ultimii boieri şi i-au dus la canal*** s-a făcut Gostat şi a fost Gostat până acum câţiva ani când s-a mutat la Puţichioaia****, după aia ne-a dat-o nouă clădirea, că nu mai e bună de nimic. Uitaţi-va ce sală de bal era aicea! Şi ce cercevele sunt la ferestre, mai ţin şi acu’ desi cred că au o sută de ani!

O luăm agale printre foliile de polietilenă ocolind grămezile de găinaţ încă neevacuate lipite de peretele unde fusese o data biblioteca. Ni se alătura şi femeia mai în vârstă. Cea tânără a plecat pe jos până la dispensar cu asistenta să-i facă un calciu. Astăzi nu mai lucrează. Preşedintele se scuză că are o urgenţă şi rămân singur cu femeia mai în vârstă care începe să povestească. Biblioteca avea zece mii de volume de cărţi rare inclusiv câteva zeci de manuscrise în toate limbile europene, multe din ele atât de rare că veneau învăţaţi de la Bucureşti să le citească. 

-  O dată a fost şi Iorga, ăla cu barbă di l-a puşcat legionarii. Erau uni' boieri care vineau cu airoplanul când eram io copilă, zbura pi diasupra casilor di băga în sperieti toţi cânii din sat şi noi fujeam tăţi copii pi Dealu’ Mic că ştiam că acolo coboara. Şi cucoana trimite şareta să-i i-a di’ la airoplan şi să-i aducă la conac şi era unu din ei, nu ştiu cum îl chiema, cari scotea pălăria şi saluta muierili pi uliţă, ca aşa era învăţat.

-   Da’ cine-a stat ultima oară aici?

-   Păi a fost boieru’ al bătrân cari o murit înainte di a mă naşti io şi cari-i îngropat în cavou la ţintirim. Şi ăsta o avut două feti, una măritată cu un boier di la Ieşi, di aldi Donici, alta măritată la Paris da’dispărţită, că omu’ ei n-o vrut să vii la noi la ţară în praf şi noroai.

-      Şi unde au dispărut?

-      Nu ştie baba dom’ doctor, poati la canal. Mi-o zis mama că l-o umflat pi Domnu’ Donici şi pi feti când o vinit comuniştii, da’ undi i-o dus nu ştiu. O murit toţi acu’ să tot hii vreo zăşi ani di când o murit Bălaşa, aia di la Paris, c-o îngropat-o aişi, c-o avut fimeia acti di la noi din sat pân-o murit, iar înainti di a vini mata la noi în sat o murit şi soră-sa Ilena5.

-  Şi cu ce-a fost în conac ce s-o întâmplat?

- Ci sî sî-ntampli dom’ doctor? Şi-o bătut lumea joc di casî! 

S-o furat, s-o distrus, s-o cărat cât s-o putut. Când o vinit activiştii şi i-o ridicat casa era plină cu di tăti, da’ acu’ nu mai îi nimic. O furat şi activiştii argintaraia şi farfuriili cî erau di alea vopsite pi dinafarî şi pi dinuntru, o furat şi ai noştri din sat. Mai esti la tov’ prim’ un dulap şi la tov’ preşedinti di colhoz câti şeva, da’ zîci lumia cari o fost la iel acasî cî ari şi acasă oloiuri din alea desenate.

- Ce are?

- Oloiuri di alea di pus pi pereţi, tablouri bre!

- Şi cărţile?

-  Apoi cu cărţili o fost mari badjocoreală. După ci i-o ridicat pi boieri, o intrat cari vrei şi cari nu vrei aişi. Unii şi-o tras cărţi să-şi facă ţigări din foili di carti cî era di vânzări la pravalii numai mahorcă şi cini avea ziar fuma, cini nu, bagă mahorcă în pănuşa di popuşoi şi fuma. Da’mulţi o luat cărţi şi li-o fumat. Rupea foia si rasucea tiutunul. Daca avia diseni pi ia n-o fuma ca iera ria di fumat. Alţi li-o tăiet scoarţili că ierau di pieli şi ş-o făcut opinci. O taiet cu cutitu’fotolili di pieli şi şi-o făcut cizmi la Bujoru’, iar din perdeli o făcut obieli di băgat în opinci. Da’ cele mai mulţi s-o stricat pi noroai.

-  Cum pe noroaie?

-  Păi după şi i-o ridicat pi boieri n-o mai dat nimeni zăpada dioparti şi di la drum până aişi iera noroi şi baltă şi când vinea di la regiuni activişti să ni facă gostat şi colhoz, punia di la drum şi până la treptili casii carţili sa poată treci pi eli ca pi pod să nu se ude tovarăşii.

Ies afară din conacul boierilor Cantacuzino transformat acum în hală de crescut pui pentru cooperaţia locală. N-ar trebui să mă mire nimic, am văzut când eram student castelul de la Brâncoveneşti transformat în spital pentru copii cu malformaţii şi encefalopatii şi când eram stagiar mănăstirea din Tudor Vladimirescu transformată în preventoriu pentru copii din familii de tuberculoşi. Conacul de aici n-a avut noroc să-l populeze oameni, este populat cu pui de găină.

 Afară pe treptele sparte din marmură albă de Carrara trag aerul proaspăt de ţara adânc în piept.

 -  Ierau mai multi înainti da’ io trebuit din piatra asta lu’ un tovaraş di la Galaţi şi i-o dat tov’ prim’. Nu i-o ajuns, da n-o luat di la cavou!

 -  De ce?

 -  Apoi dom’ doctor, li frică şi lor di moarti! Cum să iei di la morţi? Doamni fereşti!

 În primăvară am luat şi eu vreo zece pui de C.P.A.D.M. crescuţi boiereşte. N-au crescut de loc în primul an, mai să-ţi fie milă de ei cat erau de schilozi.  După aia, peste un an cădeau găinile crescute din ei de grele ce erau din picioare. A dat însă peste ele o boală şi au murit toate într-o săptămâna. Erau movile, movile la gunoi, de găini moarte în cartier. Cel puţin ale mele n-aveau imunitate.  Despre bibliotecă am aflat ca s-au salvat cam 1500 de volume la Biblioteca Municipală V.A. Urechia din Galaţi şi sunt în fondul de tezaur.

P.S. 

Gostat*, Gospodarie Agrocolă de Stat

C.P.A.D.M.**, Cooperativa de Producţie, Achiziţie şi Desfacere Mărfuri, singura intreprindere de comerţ existentă la sate in perioada comunistă.

Canal***, lagăre de munca forţată de la Canalul Dunare Marea Neagră din perioada stalinistă. Ultimii locuitori ai conacului, (Elena) au ajuns de fapt in domiciliu forţat la Pucioasa.

 Puţichioaia****, veche denumire a satului Viile, comuna Fărţăneşti.

1 Mai muncitoresc!

Am să va povestesc o întâmplare petrecută într-o zi de 1 Mai, la Galaţi pe când eram încă elev şi pionier. Era obligatoriu ca în acea zi de sărbătoare toţi copiii să meargă la defilare, aşa că treziţi cu cu noaptea în cap, îmbrăcaţi frumos cu pantaloni albastru-bleumarin de şcoală, călcaţi la dungă şi în cămaşa albă, indiferent dacă afară erau 20 sau 2 grade şi binenteles cu cravată roşie de pionier călcata şi apretata, ieşeam pe uşă casei fuga, fuga, să ne încolonam la şcoală pentru defilare. Rânduiţi pe clase, cu steaguri şi portrete ale înaintaşilor Marx-Engels-Lenin şi ale conducerii comuniste române, cu flori din gradina de acasă şi baloane colorate, (pe care le spărgeam cu dibacie înainte de a defila cu "calibre" trase din praştii), o porneam pe jos, cântând cât ne ţinea gura:

 Vine iarăşi primăvara

 Peste câmpuri, peste plai

 Veselia umple ţara

 C-a venit Întâi de Mai              La la la la la la la !

 Muncitorii au pornit

 Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!

 Şi ei azi sărbătoresc

 Unu Mai muncitoresc.          La la la la la la la !

 Înfrăţiţi azi cu ţăranii,

 Muncitorii-n joc şi cînt,

 Prăznui-vor în toţi anii

 Libertatea pe pămînt.           La la la la la la !

 Peste mari şi peste ţări,

 Se adună pe cărări,

 Lumea toată în alai

 Pentru al nostru Întîi de Mai     La la la la la! etc.

Ei bine, defilarea începea pe la 10 dimineaţa, dar mânaţi de profesori şi învăţători, care la rândul lor erau şi ei erau hingheriti de cei de la inspectorat şi de activiştii de partid, ne ocupam locurile încă înainte de ora 8, căci după aia era imposibil, se bloca circulaţia de către miliţie şi de către coloanele de demonstranţi şi nu mai puteai să te deplasezi. Acolo ne aşteptau aşa numiţii "Oameni de ordine", simpli cetăţeni delegaţi de instituţii să ţină ordinea, care ne aşezau, ne încolonau şi nu ne lăsau s-o ştergem înainte de a defila. Urăm ca orice copil această defilare, fiindcă pierdeam ore întregi în frig, sau în soare, cu capetele goale tunse chilug, până ne venea rândul sa defilam, după ce defilase armata, "oamenii muncii din fabrici si uzine", spitalele, sportivii şi alte categorii, pe care nu puteau să-i ţină ca pe noi ore în şir. 

Treceai apoi pe strada Domnească botezată pe atunci "Republicii" cât e ea de lungă, de la parcul CFR, sau Apollo, până la Romarta, unde se găsea tribuna oficială şi acolo defilai strigând sloganuri comuniste pe sub nasul nomenclaturii comuniste locale, care la acea oră era deja plictisită şi sictirită şi se gândea numai la banchetul oficial care urma după defilare la Padurea Garboavele, sau la altă crâşmă cu clopoţei. Aşa că atunci când puteam s-o tai, o tăiam, după ce făceam prezenţa şi rugam vreun coleg mai cuminte să strige prezent şi-n locul meu dacă era cazul. 

Într-o astfel de zi am plecat pas-pas până spre coada coloanei mele, unde erau clasele mai mici şi l-am corupt şi pe Vatea, prietenul meu din copilărie s-o tundem, aşa că lipa-lipa printre blocurile de la "Studenţi", am intrat în Grădina publică şi de acolo spre Băltiţă, triajul CFR şi gară, tot ţinând-o pe lângă calea ferată şi pe lângă bălţi, dând cu pietre în broaşte, sau uitându-ne după păsări. Aşa că pe când mergeam noi lângă o baltă, ce credeţi că am găsit atârnat între nişte crenguţe? Un şarpe de apă, lung de vreun metru, care ieşise la soare să se încălzească, dar bag' seamă că fiind foarte frig încă dimineaţă nu era foarte ager, aşa că am tăbărât cu două beţe pe el şi l-am imobilizat ca la carte, însfacandu-l de gât. Cum legendele cartierului spuneau că "dacă vrei ca un şarpe să nu te muşte trebuie să-i scoţi dinţii cu batista", am trecut imediat la acţiune şi în loc de batistă, că n-aveam la noi, am folosit cravata de pionier şi una două am zburat dinţii bietului şarpe din gură. Şi cum n-avea nici un rost să ne lăudăm unul la latul c-am prins un şarpe, ne-am propus să mergem şi să-l arătăm fetelor de la noi de la şcoală, poate le vom impresiona cu fapta noastră de curaj şi vor accepta să meargă cu noi la vreun film. Cum nu puteam merge cu balaurul în mână şi era prea mare să-l băgam în buzunar, am făcut un ocol pe la o groapă de gunoi, de unde am recuperat o cutie de carton, cam cât una de pantofi din ziua de azi, am băgat şarpele înăuntru şi am legat cutia cu sfoară, având grijă să-i dăm nişte găuri să poată respira, apoi hai înapoi spre defilare. Dar cum coloana se pornise deja, n-am mai găsit şcoala noastră, aşa că ocolind oraşul tot pe Vale, am ajuns într-un loc de unde se vedea parada mai tare că de la tribună: pe acoperişul blocului P 2 de la Romarta, primul bloc turn de pe Domnească, cum mergi spre Dunăre. Am suit cu liftul la ultimul etaj, apoi pe o scară şi iată-ne cocoţaţi la 100 m de tribuna oficială, alături de mai mulţi gură căsca, unii din bloc, alţii urcaţi că şi noi să vadă defilarea. 

La vreo juma' de oră după ce ne-am urcat, boala de şarpe care a dat de căldură în cutia pusă pe asfaltul încălzit al blocului a ieşit din cutie şi am auzit un urlet de femeie:"Săriţi şarpele!" O groază nemaivăzută a cuprins atunci majoritatea celor prezenţi, care s-au repezit spre scara blocului să coboare, sau au trecut în partea opusă animalului, punând distanţă între jivina şi ei. Geaba am zis noi că e al nostru şi că i-am scos dinţii, toată lumea ne-a luat cu expresia "dumnezeiimătii!", aşa că a tebuit să spălam putina! Dar vai! În timp ce eu şi Vatea încercam valoarea proverbului "fuga e rusionoasa dar e sănătoasă", dracu' de şarpe, ce credeţi că face? Se trage spre marginea acoperişului şi-o data cade de pe acoperiş jos, noroc că n-a căzut în defilanţi sau în cei de pe trotuar, că dădeam cu subsemnatul şi-acum c-am spart defilarea comunistă de 1 Mai, ci s-a prăbuşit pe casa scărilor de la intrarea în bloc, cam la nivelul etajului 1.

  Ne-am dus să-l luăm şi nu părea a avea mai nimic, stătea un pic mai cuminte, ca pisica mea când am aruncat-o de la etaju' 4, aşa că l-am pus iar în cutia pe care cu bunăvoinţă cineva de pe acoperiş ne-o aruncase în cap şi pe aici ţi-e drumul! Până la Dunăre nu era decât vo' 2-300 de metri, aşa că am coborât la malul apei pe faleză şi înconjuraţi de o droaie de plozi care voia să vadă şarpele, am decis să-l aruncăm în Dunăre să vedem dacă înoată. Zis şi făcut, l-am zvârlit cu tot cu cutie în valuri şi noi cu ochii după el! A ieşit când a dat de apa şi s-a îndreptat înot spre mal, spre groaza copiilor care au început să de-a cu pietre în el, aşa că a cotit-o înapoi spre Zaclau cu viteză maximă, dar n-a prea avut noroc: curentul era mare, apa era rece şi malul celălalt departe, aşa că uşor, uşor a fost adus spre malul nostru, unde o hoardă de copii l-am aşteptat cu pietre în mâini, atârnaţi pe un ponton ieşit în apa, să ne vină sub cătare. L-am doborât sub un potop de pietre strigând de satisfacţie că nişte barbari ce eram, iar trupul lung şi elegant al şarpelui s-a mai unduit odată arătându-ne pielea gălbuie de pe burtă şi apoi a dispărut la fund tras într-un anafor al fluviului. De atunci n-am mai intanit niciodată un şarpe în libertate, nici nu cred că mai este pe la mine prin zonă din cauza poluării, doar într-o vreme dispăruseră şi broaştele...dar cred ca dacă aş întâlni vreo unul aş încerca să-mi cer iertare pentru ce i-am făcut unui semen de al lui în copilărie.

Telefonul

Aveam câţiva anişori când am văzut prima oară în viaţa mea un telefon. Eram la ţara, la bunici şi în holul din sediul G.A.C¹.-lui pe o masă, era un telefon mare şi negru, din ebonită, care avea într-o parte o manivelă. Ridicai receptorul uriaş şi îl punei la ureche şi auzeai mici pocnituri şi sfârâituri ca şi cum la capătul celălalt cineva prăjea nişte slănină. Dacă învârteai de manivelă auzeai în loc de pocnituri, vocea ireală, metalică a centralistei din comună: 

-Colectiva, colectiva, pe cine vrei colectiva? şi cum eu nu răspundeam de frică, închidea şi centralista şi din nou auzeam pocnituri şi sfârâituri venind pe cablu.   

Pe urmă am văzut telefoane când  am crescut mai mare la mine în oraş, pe la vecini şi pe la rude.

Toate erau negre, din ebonită dar nu aveau manivelă ci un disc din alamă cu numere gravate şi stăteau aşezate la loc de cinste prin sufragerii, sau prin holuri, postate la vedere ca obiectele preţioase, pe mileuri şi macrameuri, lângă peştii din sticlă colorată şi balerinele din faianţă. Doar la prietenul meu din copilărie Andi, telefonul stătea sub candelă şi sub un vechi calendar bisericesc cu icoana Sfântului Gheorghe patronul Greciei şi sub privirile aspre ale monarhilor greci, tipăriţi color pe o hârtie ce fusese odată albă, iar acum era pătată de muşte. Mama lui Andi, tanti Caliopi era grecoaică, iar la ei în casă vorbea greceşte cu bunicii lui Andi, Kir Ianis sau Barba Ianis, cum i se spunea în mahala şi tanti Eleni, pe care eu niciodată n-am auzit-o vorbind româneşte, nici măcar când ne bodogănea furioasă, atunci când  făceam câte-o prostie şi când  ne pocea pe greceşte:

- Agamutipanaghiamalaca sictir! Din toata fraza intelegeam doar „sictir”.

Barba Ianis venise în România cu mulţi ani înainte de război şi avusese un chioşc de lemn la colţul străzii unde locuiam, unde vindea iaurt, bragă, baclavale, galactobureco, cataif şi alviţă. Când  a venit comunismul, chioşcul a fost naţionalizat, dar bătrânul a rămas să vândă în el ca angajat la T.A.P.L.² până a ieşit la pensie şi încă mult timp după, căci după ce s-a pensionat, tanti Caliopi a devenit gestionara, iar taicasu îi ţinea locul când  trebuia să gătească, sau să spele rufe. Vindea în continuare bragă şi iaut, dar nu le mai făcea el, iar în loc de cataif şi baclavale apăruseră dulciuri socialiste: „Siretul”, „Spirale”, „Delicia”, „Mentosan”, „Eugenia”, biscuiti „Dunareana”, şi „Chindia”, bombonele „CIP”, ciocolatele „Scufita Rosie”, bomboane „Vinga”, „Amandine”, napolitane „Carmen”, „Zeamil” pentru budinca, „Pufarin” şi citronada.

Dar telefonul nu era a lu’ Barba Ianis, ci al tatălui lui Andi care lucra la autobază că şef de garaj şi era mereu căutat când  era nevoie de el sa repare vreun autobuz.   

Telefon aveau şi vecinii de lângă noi, alde tanti Marola. Dom’ Marola era un moşneguţ de treabă, cu părul alb şi ochi albaştri, da’ tanti era din cale afară de periculoasă: stătea toată ziua şi spiona ce făceam noi copiii de pe stradă şi cred ca-şi luă notiţe, altfel nu ştiu cum îşi aducea aminte de toate prostiile pe care le făcusem în ziua respectivă şi pe care le recita la părinţi, în special tatii care era mai sever:  

-L-am văzut astăzi cum a tras cu praştia în porumbeii lu’ madam’ Cojocaru! După aia s-a bătut cu Marcel Ţepera şi şi-a rupt nasturii de la cămaşa şi i-a curs sânge din nas! S-a dus în casă şi şi-a luat altă bluză, că pe aia o murdărise cu sânge! A plecat pe la două cu nişte sticle spre piaţă, cred că le-a dus să le vândă să-şi ia ţigări! şi alte turnătorii la fel că acestea, care-mi făceau viaţă amară şi erau sursa chelfanelelor pe care le luam de la tata

Ginerele lor era inginer agronom la un I.A.S.³ , undeva în Bărăgan şi venea acasă la sfârşit de săptămâna cu I.M.S⁴.-ul. Dacă mama avea nevoie să sune pe cineva, sau ne cauta pe noi cineva, mergea la tanti Marola la telefon. Dar de cele mai multe ori, când  ai mei aveau ceva de vorbit în altă localitate, mergeam la P.T.T.R.⁵ , mai bine zis „la telefoane”, de unde vorbeau cu cine aveau de vorbit. Stăteam cu toţii cuminţi pe bancutele de lemn din sala de aşteptare să ne strige telefonista şi ascultam cum îi strigă pe alţii: 

   -Tecuci cabina 1! Bucureşti cabina 2! Buzau cabina 5!

Când ne venea rândul tata sau mama, uneori amândoi, se repezeau la cabina indicată şi ca să nu mă pierd, sau să nu mă fure cineva, mă luau şi pe mine cu ei şi mă înghesuiau în cabină telefonică, nu mai mare decât o closet şi care avea ca şi closetele de la ţară de la bunici o băncuţă pe care puteai să stai, binenteles fără gaură. Pe toţi pereţii din placaj erau trecute cu creion chimic nume şi numere, care decorau că nişte arabescuri spaţiile dintre găurile pline de praf ale cutiei. Şi în acel spaţiu îngust şi înghesuit, din cauză legăturilor proaste, ai mei începeau să urle în receptorul telefonului pe care-l găseai agăţat de perete într-o furcă, aşa că toţi din sala de aşteptare ascultau ce vorbeai, aşa cum la rândul tău şi tu ascultase-şi deja secretele altora dinaintea ta.

Prin anii ’60 au apărut „cuplajele”, adică două familii diferite aveau acelaşi număr de telefon. Sunai şi cereai familia Popescu şi dădeai peste familia Ionescu:   

 -Un moment va rog! şi respectivul bătea în furca telefonului care zbârnâia zgomotos la Popescu, sau dacă nu răspundea, dădeai telefon din nou şi Ionescu nu mai răspundea, până se înfuria:   

 -Nu mai suna dom’le! Nu vezi că nu-s acas’?

Tata n-a vrut să ne cuplăm cu nimeni, nici măcar cu tanti Marola, vecina noastră, care era mereu curioasă de ce se petrecea la noi în curte şi în casă, aşa că am stat mulţi ani fără telefon, deşi tata făcuse cerere de ani de zile. Trebuia că cererea să fie aprobată, să aduci de la serviciu o dovadă cum că: „prin atribuţiunile de serviciu şi prin activitatea obştească susnumitul are nevoie de a fi apelat în anumite situaţii de urgenta” şi apoi să aştepţi, fie să moară vreun vecin care avea telefon, fie să renunţe vreunul la post, sau să se mute la altă adresă, sau mai nou să se mute la bloc, căci apăruseră blocurile şi toată lumea dorea să se mute la bloc.   

Aşa că într-un târziu ni s-a instalat şi noua un post telefonic. Dar mai înainte de asta apăruseră telefoanele publice, amplasate în locuri foarte circulate, sau chiar în cabine telefonice din tablă şi din cornier, vopsite albastru şi cu uşă din sticlă. Aveau nişte cutii telefonice din fier de mărimea unei cutii de pantof şi nişte receptoare grele din fier, legate de cutie cu un cablu din sârmă groasă spiralată, că să nu se fure. Dar şi aşa se furau, aşa că apăruse o modă cu telefoanele publice legate cu lanţuri sudate de cabina telefonică, care se furau mai greu. Nu ştiu de ce se furau, dar probabil că trebuiau la cineva, aşa cum trebuiau şi perdeluţele de la trenurile C.F.R. care dispăreau frecvent.   

Când au venit instalatorii să ne monteze telefonul mare la noi în familie a fost sărbătoare. Mama a dat de mâncat şi tata a dat de băut la instalatori. Apoi când  am rămas numai, în familie, mama mai cheltuitoare şi-a sunat toate rudele cu telefon să le dea numărul nostru: pe tanti Leana de la Craiova, pe tanti Nuţi de la Botoşani şi pe tanti Olimpia de la Câmpulung şi multe alte tanti şi unchi, până a reuşit să-l scoată pe tata din sărite cu atâtea telefoane date.

Pe urmă telefonul a intrat în cotidian. Când  am crescut mai mare, ai mei mi-au atras atenţia: „sa am grijă ce vorbesc că telefoanele se asculta”. 

   - Se ascultă? Dar noi nu suntem cuplaţi cu nimeni!

   - Se ascultă de Securitate!

   - De ce? Doar n-am făcut nimic!

   - Nu trebuie să faci ceva că să fii ascultat. Se ascultă periodic, prin rotaţie toate telefoanele, la toată lumea.  Am luat-o că atare şi cum nici nu prea aveam ce vorbi eu mai deocheat la telefon şi mai ales cu cine, nu m-a deranjat prea tare, dacă eram sau nu ascultat. Mai târziu, când  am intrat la facultate, soacra mea care lucra contabilă la poştă, ne-a adus acasă un casetofon de la ea de la serviciu, că să ne „tragem” nişte casete. Am să ţin minte şi acum marca aparatului; „Thompson”. Îl împrumutase de la servicul tehnic şi era folosit pentru înregistrarea convorbirilor telefonice.   

Aveam să fiu şi eu înregistrat din greu înainte de ’90. Îmi fugiseră nişte prieteni peste graniţă, iar prin ’86 îmi emigraseră socrii şi cumnata, aşa că familia noastră era o ţintă pentru ascultat. Suna telefonul şi centralista mă anunţa că am un telefon internaţional şi începea distracţia. Nu apucam să vorbesc două vorbe, că se întrerupea, auzeam iar păcănituri şi sfârâituri ca în telefonul bunicului din copilărie, apoi când  eram sunat din nou, sunetul era mai slab şi uneori întrerupt. Se asculta direct din centrala telefonică, unele numere erau în permanenţă monitorizate de Securitate, altele erau ascultate aparent la întâmplare, „poate pică ceva”. Binenteles se ascultau şi lucruri care n-aveu legătură cu politica, discuţii amoroase, mici învârteli, că pe vremea aia afaceri făcea numai partidul şi braţul sau înarmat care te asculta, dar care deveneau interesante pentru Securitate în vederea şantajării celui ascultat, cel mai adesea cu scopul de al transforma într-un colaborator al Securităţii.

Ştiam toţi că suntem ascultaţi şi nu ne mai păsa, ba chiar făceam mişto, ca tot românul. Ce aveam de vorbit vorbeam cifrat, sau nu vorbeam de loc, aşa că mi se părea absurd să cheltui o groază de bani pe casete, casetofoane şi pe o mulţime de oameni, că să nu afli de fapt nimic. În ultimul an al  dictaturii am lucrat  medic secundar in capitala, la un „sanepid” de sector, pe o strada din centrul oraşului, vis a vis de o instituţie a Securităţii care era un centru de ascultare. La prânz zeci de angajaţi intrau si ieşeau, toata strada roia de „baietii cu ochi albastri”. O parte din ei ne mai asculta si acum la ordinul altor şefi, dar in loc de telefoanele negre cu manivela, sau cu disc, sunt ascultate mobilele.

Când m-am mutat şi eu la bloc prin ’86, la mine-n cartier n-avea aproape nimeni telefon, deşi toate apartamentele aveau priză pentru acest aparat. Şi cum mă uitam eu aşa o dată cu ochii pe sus ce credeţi că văd? Peste blocurile nou nouţe din cartier apăruse peste noapte un cablu telefonic care ducea fix la blocul meu, dar la altă scară. Mă sui pe bloc şi de sus cercetez cum vine cablul şi pe unde pleacă şi ajung la concluzia că fusese instalat la etajul I unde stătea un preşedinte de sindicat din Şantierul Naval şi un miliţian. Dar cu concluzia am rămas câteva luni, că eu n-aveam cum să mă compar cu băieţii, aşa că vorbeam când aveam nevoie de la telefonul din colţul străzii, până ce l-au furat într-o noapte în care s-a stins lumina în tot cartierul. 

Aveam pe vremea aceea un bun prieten care s-a prăpădit între timp, care era medic pediatru şi la o onomastică de-a soţiei doctorului, cine credeţi că era invitatul de onoare? Directorul de la telefoane. Şi după ce bem noi nişte sprituri la „pertu”, amicul meu îl ia deoparte pe domnul inginer şi-l instruieşte, cum că am copiii mici, (ceea ce era adevărat), că am nevoie de telefon să-l sun noaptea să vadă de cei mici, că şi pe mine mă caută de la ţara unde lucrăm ca medic etc. etc. Şi omu’ zice să vin a două zi la el la birou. Şi m-am dus şi cât am băut o cafea am şi aranjat treaba şi am plecat cu o echipă după mine să-mi tragă cablul telefonic. Şi-n mai puţin de o oră aveam telefon. Am plătit instalarea, apoi am aşteptat să-mi vină factura telefonică şi cum nu-mi venea de fel nici după câteva luni, de gura lu’nevasta-mea care zicea că „o să trebuiască să facem un C.A.R.⁶ că să ne plătim factura”, m-am dus la telefoane cu salariul abia luat in buzunar sa achit telefonul. Mă caută casierele peste tot şi nu mă găsesc.

- Cum dom’le, ai telefon şi nu ţi-a venit factură?

Şi după investigaţii amănunţite, vine şeful de la intervenţii la casieră şi îşi aduce aminte că el mi-a instalat cablul, aşa că m-au băgat la plată începând cu luna următoare. Iar când am ieşit pe uşă, mi-a zis printre buze:

 - Dom’le m-ai băgat în sperieţi! Ce nu stăteai bine fără să plăteşti factura? Ai avut şi mata o data telefon special instalat, da’ daca n-ai tacut, acu’ treci la rând cu poporul!   

 Şi de luna următoare mi-a venit în căsuţa poştală avizul roşu cu ce aveam de plată 'n fiecare lună.

 ¹G.A.C., Gospodăria Agricolă Colectivă

 ²T.A.P.L, Trustul de Alimentaţie Publică Locală 

 ³I.A.S., Întreprindere Agricolă de Stat

 ⁴I.M.S., autovehicul de teren românesc construit la Întreprinderea Metalurgica de Stat din Câmpulung, derivat din autovehiculul sovietic GAZ 69, intrat în dotarea Ministerului de Interne şi cel al Apărării din România. Denumirea de I.M.S. a fost atribuită tuturor modelelor fabricate după 1957 la Câmpulung, (M 57, M59, M 461), ba chiar şi mai târziu, când  a fost înlocuit cu modelele A.R.O.

 ⁵P.T.T.R., Poştă, Telefon, Telegraf, Radio, societatea naţională care furniza servciii poştale şi de telecomunicaţii în perioadă socialistă.

 ⁶C.A.R., Casă de Ajutor Reciproc.