luni, 29 noiembrie 2010

"LA LEMNE"

 Nimic n-a fost mai chinuitor în epoca de aur decât frigul. De când mă ştiu, ai mei alergau mereu după combustibil de încălzit. Când eram copil tata mă lua cu el "La lemne". Tata mergea şi depunea o cerere "de lemne", undeva în Piaţă Centrală unde era sediul I.C.L.P.I., adică întreprinderea locală de stat a comerţului cu produse industriale, iar după ce primea "repartiţia" scrisă şi aprobată de un funcţionar şi plătea şi un avans, mergea la un depozit şi se înscria pe o lista de aşteptare. Şi aştepta. Om gospodar de felul lui, din neam de razeşi de la Smulti, unde legendă spune că turcii au smuls părul din capul solilor lui Ştefan cel Mare trăgându-i în urma cailor legaţi de păr, tata pornea acţiunea "lemne pentru iarna" încă din primăvară. Şi aştepta. Aştepta lemne că lumea, adică bune de ars în sobe, de esenţa tare, fag sau stejar, gorun sau ulm, salcâm sau frasin. Dar se descărcă brad şi molid, plop şi salcie, cu care n-aveai ce să faci mare lucru, aşa că aproape zilnic profitând şi de slujbă sa de cadru sanitar pe ambulanţă, trecea pe la depozit în inspecţie, mai dădea o sticlă de vin, mai trăgea cu urechea, până afla cănd vine vagonul cu lemne bune de foc.  În ziua numită nu se ducea la serviciu, se învoia sau lua o zi din  concediu şi mergeam amandoi cu noaptea în cap la lemne.   
 Dar să nu credeţi că eram singuri, la 3-4 dimineaţă când ajungeam era deja lista făcută şi lume agitată. Până se deschidea depozitul te invoiai cu căruţaşii la preţ şi la condiţii, că doreau numai curse scurte să nu-şi obosească boii şi să facă cât mai multe curse pe zi. Nu prea le convinea să vină de la gară unde era depozitul, până la noi acasă în Poştă Veche, mai ales că trebuiau să urce dealul Movilei, dar tata le promitea şi vin şi ţuica şi câteodată le dădea şi de mâncare.  
 Aşteptai să vină gestionarul depozitului şi să te strige, apoi mergeai şi încărcai lemnele în carul cu boi. Te ajutau contra cost muncitorii din depozit, iar eu stăteam de veghe să fie lemnele de calitate cât tata făcea "formele", adică primea bon şi factură, apoi încărcăm amândoi. El o "loazba"mai mare, eu câte un butucel. Nu m-a lăsat niciodată în copilăria mea să-mi duc acasă un butuc scobit de o scorbură să-mi fac o tobă că în "Micii sălbatici".  
După ce puneam lemnele, le cântăream cu un cantar dubios al hoţului de gestionar, apoi încărcăm cărbunii, O parte lemne, 3 părţi cărbuni, aşa era regulă, aşa că ardeam în soba
iarna mai mulţi cărbuni decât lemne. Ori cărbunii nu erau de calitate, nu se vindea lignit sau antracit, ci un fel de bolovani pe jumătate plini de pământ şi de un fel de argilă, uneori bucăţi uriaşe pe care trebuia să le spargi acasă cu toporul şi târnăcopul, alteori era praf amestecat cu pământ care curgea printre scândurile căruţei şi care bufnea când îl puneai în soba. Nu ne erau dragi cărbunii, în primul rând pentru că ne  murdăream când îi puneam în soba, apoi fiindcă miroseau urât când ardeau şi gazele de cărbuni erau periculoase, mereu murea oameni intoxicaxi cu cărbuni, dar şi pentru cenuşă multă pe care o lăsau şi care nu era bună de nimic: de pus în grădină nu puteai s-o pui ca ardea plantele, de pus la gunoi nu ţi-o luau gunoierii, aşa că singura ei utilizare era aruncarea în stradă că antiderapant, când ningea sau era polei. Să te ferească Sfantu' să cazi cu sania sau să aluneci pe cenuşă de cărbune, ai murdărit hainele fără drept de apel şi ai s-o incasezi acasă! Cărbunii mai şi depuneau pe coşul sobei o cenuşe fină numită "stirijie", foarte periculoasă că putea strâmtora trombele" (burlanele sobei) şi te putei trezi dimineaţă mort. Vine vorba: "dimineaţă sculat mort".
 Cel mai frumos era după ce încărcam şi lemne şi cărbuni, când căruţaşul mă punea pe capra căruţei să mânăm boii pe drumul spre casă, "hais, cea, huo!"Mă simţeam că Alexandru cel Mare în carul de luptă, în duhoarea de transpiraţie şi de urină emanată de bietele animalele de povară chinuite şi pocnite cu biciul de căruţaş.  
 După ce descărcăm cărăm ore întregi lemne şi cărbuni cu o roabă, întâi în curte să le poată tăia tata cu joagărul, apoi în magazia de lemne, la umbră şi căldură să se usuce, căci de obicei erau lemne verzi, abia tăiate. Urăm joagărul, era un instrument domestic îngrozitor. Lemnele pe care le luăm erau "loazbe", adică trunchiuri şi crengi groase de copac, care trebuiau întâi tăiate în bucăţi mai mici numite "butuci", care apoi erau sparţi cu toporul în lemne mai mici cât să încăpă pe gură sobei. Ani de zile concediul tata si-a  petrecut la concediul de odihna "la lemne". 

Le tăia cu ferăstrăul, iar când avea cu cine le taia si la joagăr,  nu poţi tăia singur la acest  de ferăstrău,  trebuie unul sa traga de "beschie",o alta denumire a acestui tip de ferăstrău. Le spărgea cu toporul, le cara  la magazie le aseza frumos sa nu cada rândul de lemne peste noi, sau peste vreo gaina, magazia fioind in curtea păsărilor, punea deoparte lemne de brad făcute aşchii pentru aprins focul, iar când eram mic  si n-aveam butelie, le taia mici  pentru soba din bucătărie la care mama facea mâncare.
Cum lemnele nu ne ajungeau niciodată să ardem focul în mai multe camere, stăteam destul de înghesuiţi iarna că să profităm de căldura sobei, noroc că soră mea era la facultate aşa că făceam doar unul sau maxim două focuri în casă, cu excepţia sarbatorilor când fiind mai mulţi aprindeam şi în alte sobe focul. Aşa ca tata aduna tot ce se putea pune pe foc: coarde de vită de vie din curte, care se tăiau iarna, bradul de Crăciun după ce se despodobea, ciocane de la porumbul cumpărat pentru păsări sau purcel, bucăţi de scândură de prin curte şi altele. După ce mama s-a îmbolnăvit de inimă, aveam dreptul că partea ei să fie în totaliatate compusă din lemne, aşa că ea primea 500 kg de lemne, fără cărbuni. Goana după combustibil pentru sobe a luat o turnură dramatică, când aceste porţii au fost reduse în ultimii ani de dictatură. Aşa că încălzeam şi noi cu ce puteam. Cumpărăm de la Comcereal ciocane de porumb cu camionul. De la Direcţia Silvica căpătăm contra cost şi contra spagă "bon de lemne", cu care mergeam la o pădure să ne tăie lemne pădurarul copaci. Aşa am ajuns odată pe la mama dracului într-o pădure după nişte salcâm şi cum oamenii tocmiţi să taie şi să încarce camionul pe care-l închiriasem se îmbătaseră împreună cu pădurarul într-un hal fără de hal, am încărcat doar eu cu soferul şi am umplut camionul cu o cantitate dublă de lemne, de abia abia am reuşit să ieşim din pădure pe un drum forestier desfundat. Mai ţin minte că intr-un an un domn G. care cred că era merceolog la la I.C.S. Alimentara, ne-a vândut un pont, cum că întreprinderea ar vinde la populaţie lăzile vechi din lemn de apa minerală, vin, ulei şi oţet, fiindcă apăruseră unele noi din sârmă sudată. Tata s-a dus şi contra unei atenţii a putut să cumpere un camion de lăzi casate, pline de cuie şi table, murdare de ulei vărsat în zecile de ani în care serviseră comerţul socialist de stat. O vară întreagă  cu cleştele de cuie a scos   ţintele de pe lăzi,  se facuse o gramada mare de cuie de încăpeau într-o căldare. Tata s-a bucurat foarte tare când a văzut cum ard: uleiul impregnat in lemnul de fag din care erau făcute lădiţele la Sendreni ardea cu cu vflacara buna si dădea caldura. Din păcate a trebuit sa cureţe toate sobele din casa, prin arderea uleiului s-a depus  funigine, care a infundat cosurile, dar tata era obişnuit cu asta. Într-o iarna arsese traverse de cale ferata casate de C.F.R. care-i înfundase sobele cu funingine de la creozina cu care erau impregnate travesele să nu putrezească. Noroc cu vecinul nostru de la miază noapte, de meserie cosar care ne-a desfundat coşurile cu peria lui legata de o ghiulea deca dadusem de bucluc in plina iarna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu