miercuri, 20 octombrie 2010

La aeroport



N-am intrat de multe ori in vremea lui Ceausescu la aeroportul Otopeni. Am fost odata intr-o excursie la Moscova si n-am vazut mare lucru din aeroport cand am plecat, ca era prea dimineata, iar la intoarcere am ramas impresionat de bateriile de tunuri antiaeriene si de vehiculele blindate din jurul pistelor. Marele conducator se temea sa nu pateasca ca Dubcek in 1968, cand prietenii sovietici au ocupat aeroportul din Praga cu trupe de comando, permitand apoi avioanelor de transport sa aduca tancuri si trupe in inima Cehoslovaciei si s-o ocupe in cateva ore, pentru a pune capat "primaverii de la Praga".
A doua oara am fost in vara lui 1989 ca sa-mi iau de la aeroport rudele venite dintr-o excursie din Germania democrata. Pentru cei care cunosc cum arata acum aeroportul, voi povesti cum arata atunci.
Dupa ce virai la dreapta, venind dinspre Bucuresti spre aeroport, dadeai peste o tabla de limitare a vitezei, apoi peste o masina a militiei care bara drumul, plina de militieni de la circulatie, care iti verificau actele si te chestionau cu privire la scopul venirii la aeroport. Puteai apoi sa mergi in parcarea situata la 400-500 de metri de cladirea aeroportului, parcare pazita de soldati de la Ministerul de Interne, inarmati cu pistoale mitraliera. Aratai din nou actele si puteai parca, dupa ce achitai 6 lei pentru maxim 4 ore. De la cabina taxatoarei puteai afla daca avionul pe care il asteptai aterizase, iar daca venise puteai sa mergi in cladirea aerogarii pe un traseu ocolit si pazit de posturi de control. Cum pentru a veni la aeroport condusesem non stop de la Galati pe o caldura inabusitoare, eram inca imbracat in pantaloni scurti, asa ca a trebuit sa ma schimb in blugi. Cum parcarea era plina de femei m-am tras in dosul unui autobuz ca sa ma schimb. In cateva secunde a si aparut un soldat ca sa ma intrebe de sanatate.
In fine dupa ce ma schimb ajung pe esplanada si intru la controlul antitero. Nu, sa nu credeti ca plecam undeva, dar nu puteai intra in aeroport, daca nu erai controlat fizic si prin trecerea prin poarta detectoare de metal. Aveam pe vremea aceea o parafa de medic intr-un suport de metal care se desfacea in 3 parti si mi-au gasit-o la control. Subofiterul care ma controla a invartit-o pe toate partile, apoi m-a intrebat:
-"Ce-i asta? Ce-i obiectul asta pe care il aveti la dumneavoastra?"
-E parafa mea de medic.
-"Va rog sa-l desfaceti"!
Asa ca l-am desfacut si i l-am aratat. La rasucit pe toate partile si la studiat atent, apoi mi l-a dat inapoi. Nu mi-am putut abtine un inceput de zambet ironic, care a fost imediat observat si m-a apostrofat:
-"Nu va mai uitati asa tovarasu' ca puteati sa aveti un glonte ascuns inauntru!" La care eu, din nou nu m-am putut abtine:
-Bine domnule, dar pusca?
-"Circulati tovarase, circulati!"
In fine intrat in holul aeroportului am vazut ca printr-un perete de PAL melaminat, fusese separate sectoarele de "plecari" de cele de "sosiri". Frica mare a partidului era sa nu scape vreunul din raiul comunist. Mi-am luat rudele din holul aeroportului si trecand din nou prin toate posturile de control am plecat cu ele spre casa. Aveam sa revad aeroportul peste 15 de ani schimbat si elegantit si fara securisti.

joi, 14 octombrie 2010

Butelia

Stau de mai bine de sase ore in ploaie si astept sa vina masina cu butelii. Sunt echipat cu toate cele necesare acestei operatiuni de comando: sunt imbracat gros, am umbrela, un pachet intreg de tigari sa mai treaca timpul, o carte de buzunar din colectia B.P.T.  ("Biblioteca pentru toti"), buletinul, bani, caruciorul de butelii si o butelie goala, pe care se mai vede un rest de eticheta de pret: 13,5 lei. Asta-i pretul normal al unei butelii de aragaz comuniste, dar eu n-am dat niciodata atat de putin. Daca o iau de la depozitul de butelii, dau cel putin 25 de lei pe ea, altfel gestionarul imi tranteste o butelie pe jumatate goala, sau plina cu apa, sau murdara de grasimea si rantasul miilor de familii prin care s-a plimbat pretiosul obiect. Da, pretiosul, caci o butelie se vinde si cu 3000 de lei, ceva mai mult decat castig eu pe o luna ca medic. Daca un hot intra intr-o locuinta primul lucru pe care-l insfaca este butelia, pentru ca se vinde imediat, ca painea calda. La coada de la butelii toata lumea sta cu privirea atintita asupra pretiosului recipient, de unde si vorba: "a sta cu ochii pe butelie". Butelia se "da" cu repartitie de la Partid. Te inscrii pe o lista, faci o cerere, cererea merge la partid, la sindicat, la cadre, daca se aproba intri pe o alta lista de asteptare, unde in functie de prioritati, capeti o pozitie si astepti. Uneori mai multi ani. Daca esti membru de partid, fruntas in intrecerea socialista, mama eroina, presedinte de sindicat, sau alt cadru de nadejde al societatii socialiste multilateral dezvoltate, de exemplu informator al Securitatii, o primesti mai repede decat restul lumii.
Doamne fereste sa ti-o fure cineva! La ce mai gatesti? La ce mai faci un ceai? Sau un "nechezol", asa se cheama singura cafea pe care o gasesti in comert si care este un amestec de 20% cafea si 80% inlocuitori de cafea, adica orz si secara prajita. Sau la ce mai incalzesti apa pentru ca sa te barbieresti sau sa te speli  ? Gaz lampant nu se gaseste si sa te intorci la gatitul cu lampa cu gaz ca in anii '50-'60 parca nu se mai poate, umpli casa cu fum si miros de petrol ars, dar in primul rand nici nu se mai gasesc lampi si fitile, stiu din exerienta mea de medic de tara, ca aceste articole foarte cerute in mediul rural lipsesc de ani buni, poate de decenii.
Daca iau butelia de la un distribuitor de butelii direct din masina ma costa scurt de tot 100 de lei! Din pacate si pentru ei este din ce in ce mai greu sa se descurce si ca sa nu stea cu zilele la fabrica la Ploiesti, trebuie sa dea spaga serioasa. Asa ca peste cei 45 de lei cat costa o butelie adusa acasa, trebuie sa completezi suta, daca vrei sa mai vina si altadata. Dai telefon la PECO, te inscrii, iti da o data aproximativa de livrare si tre' sa stai acasa, ca daca nu te gaseste o da la altu'. Tata a avut un coleg de serviciu, unul Gica care a plecat sofer pe o masina de butelii. A gasit omul potrivit la cadre la PECO si i-a varat in plic 10.000 de lei. Intr-o saptamana era aranjat. Primul lucru pe care l-a facut dupa ce a intrat in paine si a inceput sa "acumuleze" si-a dat dintii buni jos din gura si si-a pus dantura de aur, ca la el acolo in satul lui unde se nascuse, dintii de aur erau simbolul prosperitatii supreme. L-a poreclit lumea Gica Gura de Aur. Am umblat de multe ori prin oras cu masina dupa el:
-N-am mai baiete niciun plus pana acum si toti clientii i-am gasit acasa, asa ca n-am facut nimic astazi! Cursa viitoare!
Asa ca stau in ploaie, sub o streasina, ingramadit intre alte persoane, nu pot citi ca mi se uda cartea, nu pot fuma, ca imediat sare vreun pensionar:
-Ce faci domle' vrei sa ne arunci in aer?
Nu particip nici la discutiile de la coada, ca nu stiu cine trage cu urechea la ce vorbim, nici la cearta pentru liste, care ca de obicei sunt mai multe si nu coincid numele inscrise pe ele. Epoca de aur a fost nu numai epoca lipsei ci si epoca listei. Exista o lista a celor care n-au apucat butelii ieri, sau cand s-au adus butelii ultima oara, care a stat la gestionar, care a mai trecut si el cativa cunoscuti pe ea, apoi exista lista de la ora 4 dimineata, inceputa de primii sositi la rand. Pe la sase s-a facut alta lista, ca multi din cei inscrisi plecasera la serviciu, sau acasa, sa se culce si atunci s-a strigat din nou lista si fiecare din cei prezenti si-a pus capacul de la butelie pe o sfoara intinsa pe masura ce se auzea strigat. Pe capacul fiercarei butelii insirate sunt trecute numerele de ordine cu creta. Capatul sforii sta in siguranta acum in mana unui pensionar, care se foieste mandru de colo pana colo prin ploaie si care reface din cand in cand numerele de pe buteliile sterse de picaturile de apa. Capacele de butelie au devenit asa de pretioase, ca nici la talcioc nu mai gasesti, e bine sa ai un capac in plus pe care sa-l pui pe sfoara pentru vreo ruda sau un prieten. Discutia se invarte in jurul a capacitatii masinii de butelii: daca este un TV, atunci n-o sa apucam toti, daca este un camion Roman vom fi fericiti aproape toti. Din cand in cand o boare de agitatie trece printre oamenii de la coada, atunci cand vad trecand pe strada vreo masina care seamana cu masina de butelii. Numai gestionarul sta in pragul depozitului gol si ranjeste:
-Nu-i asta bai, abia acum a ajuns masina de la Ploiesti!
Unii oameni care stau mai aproape, vineti de frig dau fuga acasa sa dea telefon la "butelii", apoi se intorc bucurosi:
-A zis sa avem rabdare ca intr-o ora vine!
Trece ora si chiar mai mult si in sfarsit apare masina de butelii. Soferul se urca sus pe masina, deschide lacatele de la barele care fixeaza buteliile si striga:
-Hai ba, care vreti butelie treceti la descarcat!
Ne insiram cativa barbati mai tineri de la masina pana la depozit si dam din mana in mana buteliile pline si ude. Fiecare numara cu voce tare: soferul, oamenii care descarca si gestionarul.
-O suta, atat am repartizate aici! striga soferul si isi pune barele la loc, desi n-a descarcat toata masina. Lumea e nervoasa, mai ales cei care au numere peste suta si nu mai apuca azi butelie, dar si cei care se impiedica de ei, dorind sa insface cat mai repede butelia plina si sa scape de cea goala. In ingramadeala sunt si cativa tipi dubiosi, par a fi gura casca, dar nu poti sti niciodata, acum e momentul daca vrei sa sparlesti o butelie. Asa ca sunt vigilent, tot timpul cat am dat din mana in mana buteliile pline am privit fix la butelia mea goala.
Imi vine randul si stau cu capacul intr-o mana si cu butelia in cealalta. Dau banu', intru si asez butelia la rand cu celelalte, iau una noua, salut politicos si ies. Gestionarul nici nu se uita la mine si nici nu se ridica de pe scaun, este preocupat sa separe banii intreprinderii de partea lui, asa ca pune in sertare diferite 13 lei pentru PECO si restul care-i ramane lui de la oameni. Aproape paritate. Ies prin multimea adunata ca o gramada de rugbi sa-mi recuperez caruciorul, dar pierd un nasture in imbulzeala de la usa. Pipai portmoneul, e la locul lui in buzunarul de la piept, in schimb cineva mi-a sutit la ingramadeala cartea din B.P.T. 
O fi simtit hotul ca am ceva in buzunar si a zis ca a dat lovitura. Eu nu l-am simtit, probabil o fi fost un "artist". Plec spre casa si la urmatorul colt vad aruncata in ploaie barba si figura surazatoare a lui Hemingway pe coperta exterioara a unui volum de format mic. Pacat ca n-a pastrat-o, "Adio arme"  este o carte care merita citita.

miercuri, 13 octombrie 2010

Buletinul de Galati.

Fotografie de pe blogul http:/doboseru.blogspot.com
Nu ai multe ocazii in viata sa-ti schimbi buletinul. Primesti unul cand faci 14 ani, apoi la 24 si la 34 de ani ti se schimba buletinul vechi cu altul nou, iar dupa ultima schimbare de la 44 de ani, ti se da un buletin cu o liniuta acolo unde scrie data expirarii, bag seama ca fizionomia nu se mai poate schimba radical pana imbatranesti, asa ca nu mai este cazul sa primesti altul.
Fiind asa putine situatii cand mi-am schimbat buletinul le tin minte pe toate.
La 14 ani eram pionier si am primit buletinul intr-un cadru festiv la scoala, toata clasa deodata, de la un militian care parea cherchelit, ca prea era vesel nevoie mare si care ne-a tinut ceva ce astazi s-ar chema spici (din saxonul speech), iar atunci se numea cuvantare, despre importanta buletinului si cat de cetateni am devenit noi dupa ce am capatat cartonasul kaki (din saxonul khakhe). Mai tin minte buletinul cel dintai, ca la o razie efectuata in 1971 pe strada de militie impreuna cu ziaristii de la "Viata Noua" (care acum e "libera" si care aveau o rubrica:"Cine esti dumneata tinere galatean?" in care publicau numele tinerilor cu plete sau care chiuleau de la scoala), un militian mi-a scris cu pixu' pe ultima pagina:" infatisarea subsemnatului este diferita de fotografie ezistenta in buletin", ceea ce era echivalent cu a mi-l schimba, dar numai dupa ce-mi tundeam pletele si plateam amenda. Nu mi l-am schimbat si nici nu m-am tuns, peste doi ani cand am prins impreuna cu un coleg un hot care sparsese un magazin de vinuri de pe strada Traian, militienii ne-au luat buletinele ca sa ne treaca drept martori si le-au pierdut pe undeva, asa ca a trebuit sa ne dea niste adeverinte sa putem sa existam.
La 24 de ani dupa ce mi-am schimbat buletinul cu unul nou pe care la luat de la sectia de militie de pe strada Gamulea, fiind pe la sfarsitul lui martie si fiind foarte cald m-a pus necuratu' sa mananc o inghetata de la un chiosc al I.C.I.L.-lui (Intreprinderea Comerciala de Industrializarea Laptelui) din Piata Centrala si pana sa ajung acasa mi s-a facut rau si era sa mor de cat am varsat si de cate ori am frecventat toaleta. Pana seara eram la spital sub perfuzii, facusem o toxiinfectie alimentara de la o inghetata preparata in urma cu un an. La cateva zile am trecut prin piata si aceiasi vanzatoare vindea aceiasi inghetata care ma imbolnavise pe mine, la care data expirarii fusese modificata cu creion chimic, ca sa nu se mai cunoasca ca este expirata. Pe vremea aia nu se auzise de Protectia Consumatorului.
Dar cel mai interesant a fost cand am implinit 34 de ani in 1986 si cand m-am dus sa-mi schimb buletinul la militie. Lucram pe vremea aceea medic de tara la un dispensar din nordul judetului, la Baleni, asa ca atunci cand am dat toate documentele militianului de la biroul de evidenta populatiei mi-a spus:
-"Tovarase doctor dumneavoastra munciti in mediul rural si in conformitate cu LEGEA nr. 22 (din 2 decembrie 1981 privind obligaţia activiştilor de partid, de stat şi ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, a cadrelor din conducerea unităţilor socialiste, a specialiştilor din agricultură şi din alte domenii de activitate de a locui în localităţile în care îşi desfăşoară activitatea,) aveti obligatia sa va faceti buletin de Baleni". Si zicand astea baga toate actele mele intr-un plic mare maron si scrie pe el "Baleni" si apoi imi inchide ghiseul in nas.
Am ramas cu gura cascata, auzisem de Legea 22, dar nu cunosteam sa se fi aplicat pana atunci la vreun "navetist inversat" cum eram eu, care locuiam in oras, dar munceam la tara. Era o perioada in care taranii veniti la oras sa se faca muncitori primeau imediat locuinta la bloc si li se facea buletin de oras, iar intelectualilor care lucrau la tara, Partidul le cerea sa se mute in satele in care erau repartizati, desi nu erau nici un fel de conditii pentru a locui, a trai, a educa copiii sau a te distra. In anul despre care vorbim cotele in mediul rural erau la un sfert din cele care se dadeau in oras si cuprindeau numai zahar si ulei in cantitate de 250-500 grame, considerandu-se ca taranul nu avea nevoie de malai, faina, oua, carne, ca si le producea singur. Urma deci sa ma mut la tara cu doi copii mici si sa locuiesc intr-un dispensar in care predecesorul meu se imbolnavise de tuberculoza din cauza frigului, iar ceilalti dinaintea lui dadusera in patima bauturii.
Pana la urma am dat o spaga care nu se putea refuza (un cartus de Kent si o cutie de Ness) la un sef de la militie si am primit acasa buletinul de Galati, orasul in care ma nascusem, traisem si aveam casa si familie.

La cota.

Alimentara de unde luam cota in anii epocalipsei.

Stam inghesuiti unul in altul vreo suta de persoane in alimentara de unde ne luam cotele. Afara sunt 40 de grade la umbra, in interior poate ceva mai mult. Nu exista nici macar o ferestra deschisa, iar usa a fost inchisa de vanzatoare cu cheia, sa nu mai intre si alti cumparatori, ca nu a primit decat cateva sute de ratii si n-are cum servi pe toata lumea, asa ca a inchis usa in nasul clientilor care n-au percutat repede la stirea care a traversat cartierul: "S-a bagat cota!". In fata mea un domn-tovaras ceva mai corpolent transpira abundent si picaturile lui de transpiratie se lipesc de camasa mea, in timp ce picaturile mele de transpiratie care se scurg pe santul spatelui, mi-au imbibat deja camasa si acum incep sa-mi umezeasca chilotii. Majoritatea celor din fata mea sunt pensionari care au vanat toata dimineata ocazia, plimbandu-se prin fata magazinului in asteptarea cotei. Tin in mana un cartonas galben pe care imi sunt trecute datele personale, membrii familiei si la ce am dreptul. Statul comunist a apreciat ca pentru luna iunie 1989 am dreptul la 1 kilogram de zahar, 750 de grame de ulei varsat de floarea soarelui, 1 kg de faina de malai, 1 kg de carne de vita, sau de porc, 500 g de carne de pasare, 250 g de branza, 100 g de unt, 1 kg de preparate de carne si nici mai mult, nici mai putin, de 12 oua. Atat i-au spus medicii specialisti nutritionisti in frunte cu profesorul Mincu, Secretarului General al Partidului ca trebuie sa mancam intr-o luna. Plus stavrid, care este la liber. Domnul-tovaras din fata mea este mai fericit decat mine, lucreaza la Combinatul Siderurgic si are dreptul la mai mult ca mine, ca este muncitor si face munci grele. Eu sunt intelectual si nu produc nimic, deci am cota minima. Mai multe gravide sunt si ele prinse in inghesuiala. Lor cel putin partidul le da ceva in plus. Insa lumea nu le da voie sa intre in fata "Ce eu te-am pus sa fii gravida?", asa ca stau si ele si transpira, caci toata lucrarea cu cota dureaza mult. Vanzatoarea din alimentara este rotofee si are o fata rosie din cauza caldurii si a efortului. In urechi, la gat, pe degete, straluceste aurul rusesc de 14 carate adus de traficanti. Tot ei i-au adus si caciula de vulpe polara cu care umbla asta iarna. Este de neconceput sa lucrezi in comertul socialist de stat si sa nu ai vulpe polara si bijuterii de aur pe degete si la gat, a ajuns un fel de uniforma. Fura la cantar cu tupeu, in gloata asta de hamesiti nu este nici macar un militian, vreun militar, sau careva de la securitate, sau de la partid. Ei vin pe usa din spate sa-si ia "dreptu" daca sunt maruntei in grad, sau se duc la magazinele speciale, daca sunt mai rasariti. Vanzatoarea baga mana in sacul cu zahar, umple tasul si cantareste. Apoi baga o cana de tabla legata cu sfoara de un bat in butoiul cu ulei si umple sticlele folosind o palnie naclaita si murdara. Uleiul e negru, aproape la fel de negru ca uleiul de motor folosit la masina si se face din ce in ce mai negru si mai tulbure pe masura ce cana smaltuita coboara din ce in ce mai la fundul butoiului. Ma rog in gand sa se termine butoiul pana ajung eu, sa-mi dea din altul nou. Malaiul este si el tot la sac, care incet, incet se pateaza in partea de jos de uleiul scurs de pe sticle. Cred ca la fiecare litru de ulei se fura cel putin 80-100 ml. Am sticle de ulei pe care le port in permanenta cu mine in masina, ca daca nu le am, nu primesc cota. N-am mai vazut ulei "infundat" (imbuteliat) de cativa ani. Ba am vazut intr-un film cum o tipa gatea niste peste. Cand ma apropii peste mirosul de transpiratie, care este generalizat, se simte si mirosul de branza de oi telemea la butoi. Cu un cutit lung ca o maceta vanzatoarea taie bucati din telemea si da la fiecare portia, usor ciupita la cantar. Din branza se scurge un firisor de zer care se amesteca cu malaiul si zaharul pe care deja le-ai capatat. Urmeaza preparatele, taiate cu acelasi cutit. "Salam cu soia a fost dar s-a terminat". Parizerul cu soia este deja vanat, sub cutit se desprind bucati din el, pare dubios asa ca ma stabilesc la "pasta de ceai". Sunt niste carnati mai mari umpluti cu pasta de parizer (binenteles cu soia), care seamana oarecum cu carnatii "polonez", la care socrul meu le spunea "polish", sau cateodata "pulos" ca seamana vag cu organul sexual masculin. Acasa ii fierbi, dar cu grija ca se desface membrana artificiala si tot continutul trebuie cules apoi cu strecuratoarea. "Carne nu avem". Nici "adidasi" adica picioare de porc, nici "calculatoare" adica capatani de porc. Carne macra? "Fugi domnule de aici!"
Primesc in schimb cand ajung la rand puii. Li se spune "porumbei" din cauza marimii, desi eu am mancat si porumbei mai mari decat puii de Avigal. (Avicola Galati). Sunt vineti/albastri la culoare si cand ii pune pe cantar au sub 500 g fiecare desi sunt complet "echipati", au cap, gat, scurmuse, pipote. Nu bat 2 kile cat am eu dreptu', asa ca vanzatoarea completeaza din lada de plastic soioasa cu inca cateva scurmuse, sa se apropie de cantitatea necesara pentru hrana pe o luna a doi copiii si doi adulti. In spatele meu o femeie exclama plina de naduf: "Ma mai chinui eu luna asta, pana se face pastaia". Cativa rad stiu ei de ce, toti asteapta pastaia, adica fasolea verde sa-i duca pana spre toamna. Are proteine, se fierbe repede si nu se da la cota, mai apre prin aprozare sau la tarani, "Da' io mi-am pus fa in fata blocului si stii ce frumoasa este? Sta barbatu-miu cu ochii pe ea sa n-o fure". "Io mi-am pus fa pe balcon, intr-o glastra si astept sa lege ca a inflorit deja".
Insfac sacosele si ies printre hamesitii din spatele meu afara, la aer, ca aproape ca lesinam daca mai stateam un pic. Lumea ramasa in afara magazinului nu pleaca acasa, poate o mai ramane ceva si pentru ei, ca nu pot sa stea toata ziua sa pazeasca magazinul, ca trebuie sa pazeasca si la butelii si la gaz pentru lampa, ca se stinge lumina in fiecare seara si inca cate si mai cate. Se uita toti cu invidie la mine care ies triumfator cu sacosele doldora. Ma intreaba toti pofticiosi: "ce-am luat?, ce se mai da?, ce mai are?, ce s-a terminat?, cum e uleiul?, de unde sunt puii de Galati sau de Braila?". Iar eu in mijlocul lor bucuros nevoie mare ca am luat cota le dau explicatii exacte, la ce nivel a ajuns cana smaltuita in butoiul cu ulei, cat zahar mai este etc. Fumez o tigara acolo in fata magazinului, o merit dupa atata coada, in definitiv sunt un erou pentru familie si un om de succes printre vecini. MI-AM LUAT COTA! Plec acasa bucuros si mandru cu doua sacose pline, din care mi se scurge pe pantaloni zer de branza si spalatura de carne de pasare.
Pagina din jurnalul personal in care sunt trecute cotele din 1989 pentru alimente.