luni, 20 decembrie 2010

Imagini de altadata

Cititorii mai tineri care n-au apucat perioada cotelor de alimente sau nu-şi aduc aminte de ea sunt curioşi să ştie cum arătau cartelele pentru "alimentaţia raţională" din perioadă comunistă. Anexez câteva imagini cu cartele din colecţia personală. Când eram mic, de 7-8 ani am mai apucat o perioadă când unele alimente se desfăceau pe baza unor "puncte", dar cartelele de pe atunci erau asemănătoare cu cartelele de la cantină, aveau pătrăţele care se detaşau cu care puteai că cumperi de exemplu pâine. Cartelele anexate provin din anii 1986-1989, iar cea pentru butelii din 1987. Pe spatele cartelelor era un avertisment că în caz de pierdere, furt sau distrugere pe luna respectivă nu mai puteai să primeşti altă cartele dar nici să-ţi ridici alimentele. În plus trebuie să va imaginaţi că la fiecare magazin erau "liste", adică caiete cu străzi, blocuri, apartamente în care se bifa ce alimente ai luat şi ce cantitate, ca nu cumva să falsifici cartele şi să mai mergi încă o data la alimentară să ceri un kilogram de zahăr.

Cartele de alimente, cea marcata cu M este pentru butelii.

luni, 29 noiembrie 2010

"LA LEMNE"

 Nimic n-a fost mai chinuitor în epoca de aur decât frigul. De când mă ştiu, ai mei alergau mereu după combustibil de încălzit. Când eram copil tata mă lua cu el "La lemne". Tata mergea şi depunea o cerere "de lemne", undeva în Piaţă Centrală unde era sediul I.C.L.P.I., adică întreprinderea locală de stat a comerţului cu produse industriale, iar după ce primea "repartiţia" scrisă şi aprobată de un funcţionar şi plătea şi un avans, mergea la un depozit şi se înscria pe o lista de aşteptare. Şi aştepta. Om gospodar de felul lui, din neam de razeşi de la Smulti, unde legendă spune că turcii au smuls părul din capul solilor lui Ştefan cel Mare trăgându-i în urma cailor legaţi de păr, tata pornea acţiunea "lemne pentru iarna" încă din primăvară. Şi aştepta. Aştepta lemne că lumea, adică bune de ars în sobe, de esenţa tare, fag sau stejar, gorun sau ulm, salcâm sau frasin. Dar se descărcă brad şi molid, plop şi salcie, cu care n-aveai ce să faci mare lucru, aşa că aproape zilnic profitând şi de slujbă sa de cadru sanitar pe ambulanţă, trecea pe la depozit în inspecţie, mai dădea o sticlă de vin, mai trăgea cu urechea, până afla cănd vine vagonul cu lemne bune de foc.  În ziua numită nu se ducea la serviciu, se învoia sau lua o zi din  concediu şi mergeam amandoi cu noaptea în cap la lemne.   
 Dar să nu credeţi că eram singuri, la 3-4 dimineaţă când ajungeam era deja lista făcută şi lume agitată. Până se deschidea depozitul te invoiai cu căruţaşii la preţ şi la condiţii, că doreau numai curse scurte să nu-şi obosească boii şi să facă cât mai multe curse pe zi. Nu prea le convinea să vină de la gară unde era depozitul, până la noi acasă în Poştă Veche, mai ales că trebuiau să urce dealul Movilei, dar tata le promitea şi vin şi ţuica şi câteodată le dădea şi de mâncare.  
 Aşteptai să vină gestionarul depozitului şi să te strige, apoi mergeai şi încărcai lemnele în carul cu boi. Te ajutau contra cost muncitorii din depozit, iar eu stăteam de veghe să fie lemnele de calitate cât tata făcea "formele", adică primea bon şi factură, apoi încărcăm amândoi. El o "loazba"mai mare, eu câte un butucel. Nu m-a lăsat niciodată în copilăria mea să-mi duc acasă un butuc scobit de o scorbură să-mi fac o tobă că în "Micii sălbatici".  
După ce puneam lemnele, le cântăream cu un cantar dubios al hoţului de gestionar, apoi încărcăm cărbunii, O parte lemne, 3 părţi cărbuni, aşa era regulă, aşa că ardeam în soba
iarna mai mulţi cărbuni decât lemne. Ori cărbunii nu erau de calitate, nu se vindea lignit sau antracit, ci un fel de bolovani pe jumătate plini de pământ şi de un fel de argilă, uneori bucăţi uriaşe pe care trebuia să le spargi acasă cu toporul şi târnăcopul, alteori era praf amestecat cu pământ care curgea printre scândurile căruţei şi care bufnea când îl puneai în soba. Nu ne erau dragi cărbunii, în primul rând pentru că ne  murdăream când îi puneam în soba, apoi fiindcă miroseau urât când ardeau şi gazele de cărbuni erau periculoase, mereu murea oameni intoxicaxi cu cărbuni, dar şi pentru cenuşă multă pe care o lăsau şi care nu era bună de nimic: de pus în grădină nu puteai s-o pui ca ardea plantele, de pus la gunoi nu ţi-o luau gunoierii, aşa că singura ei utilizare era aruncarea în stradă că antiderapant, când ningea sau era polei. Să te ferească Sfantu' să cazi cu sania sau să aluneci pe cenuşă de cărbune, ai murdărit hainele fără drept de apel şi ai s-o incasezi acasă! Cărbunii mai şi depuneau pe coşul sobei o cenuşe fină numită "stirijie", foarte periculoasă că putea strâmtora trombele" (burlanele sobei) şi te putei trezi dimineaţă mort. Vine vorba: "dimineaţă sculat mort".
 Cel mai frumos era după ce încărcam şi lemne şi cărbuni, când căruţaşul mă punea pe capra căruţei să mânăm boii pe drumul spre casă, "hais, cea, huo!"Mă simţeam că Alexandru cel Mare în carul de luptă, în duhoarea de transpiraţie şi de urină emanată de bietele animalele de povară chinuite şi pocnite cu biciul de căruţaş.  
 După ce descărcăm cărăm ore întregi lemne şi cărbuni cu o roabă, întâi în curte să le poată tăia tata cu joagărul, apoi în magazia de lemne, la umbră şi căldură să se usuce, căci de obicei erau lemne verzi, abia tăiate. Urăm joagărul, era un instrument domestic îngrozitor. Lemnele pe care le luăm erau "loazbe", adică trunchiuri şi crengi groase de copac, care trebuiau întâi tăiate în bucăţi mai mici numite "butuci", care apoi erau sparţi cu toporul în lemne mai mici cât să încăpă pe gură sobei. Ani de zile concediul tata si-a  petrecut la concediul de odihna "la lemne". 

Le tăia cu ferăstrăul, iar când avea cu cine le taia si la joagăr,  nu poţi tăia singur la acest  de ferăstrău,  trebuie unul sa traga de "beschie",o alta denumire a acestui tip de ferăstrău. Le spărgea cu toporul, le cara  la magazie le aseza frumos sa nu cada rândul de lemne peste noi, sau peste vreo gaina, magazia fioind in curtea păsărilor, punea deoparte lemne de brad făcute aşchii pentru aprins focul, iar când eram mic  si n-aveam butelie, le taia mici  pentru soba din bucătărie la care mama facea mâncare.
Cum lemnele nu ne ajungeau niciodată să ardem focul în mai multe camere, stăteam destul de înghesuiţi iarna că să profităm de căldura sobei, noroc că soră mea era la facultate aşa că făceam doar unul sau maxim două focuri în casă, cu excepţia sarbatorilor când fiind mai mulţi aprindeam şi în alte sobe focul. Aşa ca tata aduna tot ce se putea pune pe foc: coarde de vită de vie din curte, care se tăiau iarna, bradul de Crăciun după ce se despodobea, ciocane de la porumbul cumpărat pentru păsări sau purcel, bucăţi de scândură de prin curte şi altele. După ce mama s-a îmbolnăvit de inimă, aveam dreptul că partea ei să fie în totaliatate compusă din lemne, aşa că ea primea 500 kg de lemne, fără cărbuni. Goana după combustibil pentru sobe a luat o turnură dramatică, când aceste porţii au fost reduse în ultimii ani de dictatură. Aşa că încălzeam şi noi cu ce puteam. Cumpărăm de la Comcereal ciocane de porumb cu camionul. De la Direcţia Silvica căpătăm contra cost şi contra spagă "bon de lemne", cu care mergeam la o pădure să ne tăie lemne pădurarul copaci. Aşa am ajuns odată pe la mama dracului într-o pădure după nişte salcâm şi cum oamenii tocmiţi să taie şi să încarce camionul pe care-l închiriasem se îmbătaseră împreună cu pădurarul într-un hal fără de hal, am încărcat doar eu cu soferul şi am umplut camionul cu o cantitate dublă de lemne, de abia abia am reuşit să ieşim din pădure pe un drum forestier desfundat. Mai ţin minte că intr-un an un domn G. care cred că era merceolog la la I.C.S. Alimentara, ne-a vândut un pont, cum că întreprinderea ar vinde la populaţie lăzile vechi din lemn de apa minerală, vin, ulei şi oţet, fiindcă apăruseră unele noi din sârmă sudată. Tata s-a dus şi contra unei atenţii a putut să cumpere un camion de lăzi casate, pline de cuie şi table, murdare de ulei vărsat în zecile de ani în care serviseră comerţul socialist de stat. O vară întreagă  cu cleştele de cuie a scos   ţintele de pe lăzi,  se facuse o gramada mare de cuie de încăpeau într-o căldare. Tata s-a bucurat foarte tare când a văzut cum ard: uleiul impregnat in lemnul de fag din care erau făcute lădiţele la Sendreni ardea cu cu vflacara buna si dădea caldura. Din păcate a trebuit sa cureţe toate sobele din casa, prin arderea uleiului s-a depus  funigine, care a infundat cosurile, dar tata era obişnuit cu asta. Într-o iarna arsese traverse de cale ferata casate de C.F.R. care-i înfundase sobele cu funingine de la creozina cu care erau impregnate travesele să nu putrezească. Noroc cu vecinul nostru de la miază noapte, de meserie cosar care ne-a desfundat coşurile cu peria lui legata de o ghiulea deca dadusem de bucluc in plina iarna.

joi, 11 noiembrie 2010

Patrihoti si bisnitari.

In epoca de aur "patrihotii" erau cei care furau de la locul lor de munca din produsele care le treceau prin mana si apoi le vindeau la suprapret pe piata neagra. Este o mare deosebire intre patrihoti si bisnitari. Cei din urma profitand de meseriile pe care le aveau, sau de contactul cu cetateni din alte state, aduceau pe piata neagra si comercializau la pret de specula produse care nu se gaseau in mod curent in magazinele romanesti si care proveneau din import: blugi, tigari, cafea, bauturi mai selecte, sapunuri, deodorante, aparatura electronica. Un exemplu clasic de fost bisnitar avem in persoana actualului presedinte al Romaniei, Traian Basescu, care nu s-a sfiit sa faca public intr-un interviu ca a vandut la negru blugi si tigari pe cand era comandant de vas. Camionagii de TIR, insotitorii de vagoane CFR, marinarii, cei care lucrau in strainatate pe diverse santiere ARCOM, docherii, vamesii, lucratorii din shopuri (magazine cu vanzare in valuta din Romania comunista unde gaseai marfuri occidentale), formau tagma bisnitarilor, cuvant provenit din onorabilul "business", adica afacere, comert. Aveam in perioada de secundariat (rezidentiat) un coleg care era din Turnu Severin si la sfarsit de saptamana faceam liste de cumparaturi pe care sa ni le aduca de la contrabandisti: tigari, cafea, vegeta, deodorante etc., mai tot ce nu se gasea in magazinele comertului socialist de stat si care se aducea din Yugoslavia la Timisoara si Turnu Severin cu sacul.
Dupa revolutie multi bisnitari si patrihoti au intrat in afaceri infloritoare dovedindu-si calitatile de intreprinzatori si comercianti. Unii au devenit politicieni renumiti vanzand nu blugi ci gogosi electorale.
Sa revenim la patrihoti. De furat se fura de peste tot in statul socialist, poate din cauza hotiilor generalizate si duse la extrem s-a si prabusit sistemul. Se fura tot ce nu se gasea pe piata si in magazine si mai mult decat atat. Se fura si de ce nu aveai nevoie, dar se fura asa din spirit de fronda, sau ca o modalitate de a protesta contra regimului. Furtul ajunsese un fel de sport national. Aveam o colega cu care lucram in combinat in tineretele mele, o doamna onorabila, mai in varsta, care spunea ca daca nu duce in fiecare zi cate ceva acasa, nu poate trai. Asa ca desuruba becul de la toaleta si-l ducea acasa, cerea "fosfat", un fel de detergent si-l facea pachetele, iar cand n-avea ce fura, punea un muncitor sa taie bucati de scandura de dimensiuni mai mici si le scotea din combinat cu salvarea, sa le duca la facut gratar duminica, la Padurea Garboavele.
De importanta foarte mare se bucurau hotii de produse de stricta necesitate: benzina, motorina, alimente, lemne. Soferii de pe autobuze, masini de transport, utilaje agricole si alte asemenea autovehicule vindeau combustibilul falsificand foile de transport. Treceau o cursa in plus si-si insuseau combustibilul. Bateau seara discret in poarta site intrebau: nu vrei motorina? Cum sa nu vrei, majoritatea caselor nu erau conectate la reteaua de gaze si incalzirea se facea cu lemne si carbuni, (mai precis cu carbuni si lemne), sau cu sobe de gaz lampant care puteau folosi si motorina. Aveam fiecare butoaie de otel in fundul curtii, bine pazite de caini, unde toata vara adunam gaz lampant de la gazarii atunci cand se gasea si motorina de la tractoristi si soferi cumparata la negru. Din cand in cand prindeau cate un sofer si la militie omul de frica "recita tot, inclusiv unde vanduse motorina si te trezeai cu militia la poarta pusa pe perchezitii. Tata saracu', Dumnezeu sa-l ierte, evita sa cumpere de la negru sa nu pateasca ceva, ca atunci cand erau prinsi patrihotii spuneau cui ai vandut si intrai de fraier la belea si cu banii luati.
Dar cel mai mult se furau alimente. De la Intreprinderea de Prelucrare a Laptelui cumparam de la o cunostinta unt, smantana, branza de vaci si rareaori cascaval. Aveam un sistem codificat de vorbit la telefon, totdeauna sunam de la un telefon public si-l ceream pe sotul doamnei care era "pacient" si avea nevoie de medicamente. Il intrebam ce medicamente mai are si ce sa-i scriu in reteta si el vorbea codificat: "hiposerpil" insemna smantana, "nefrix" insemna unt si asa mai departe. Venea mai tarziu spre noapte pe strada unde locuiau parintii mei si oprea masina, iar daca nu era urmarit puteam sa-i dau banii si sa i-au marfa. La "Avicola" cunoscusem la o petrecere un om care lucra la intretinerea halelor de pasari. De la el cumparam cand avea, pulpe de pui, mai rar piept, si foarte rar oua. Acum este un prosper proprietar de club in oras. Prin alte cunostinte mai cumparam carne de porc de la cineva care lucra la Abatorul Sendreni. La plecarea din schimb toata lumea isi baga pe sub haine, prin buzunare, pe unde putea pachete de carne, salamuri, sunca presata etc. Am auzit cu urechile mele de la un militian, ca atunci cand militienii doreau sa faca vreo chermeza mai serioasa, sau cand aveau pe cineva de la Bucuresti in control, sefii lor trimeteau o patrula cu o masina de militie la benzinaria Peco de la Sendreni, care opreau autobuzul cu muncitorii de la abator. Pana sa inceapa controlul toata lumea aruca pe jos intre scaune si pe interval tot ce avea furat, asa ca militia nu mai avea nimic de facut altceva decat sa se incrunte catre pasageri si sa care toata marfa la ARO cu care venisera, care se lasa in arcuri biata masina de la marfa furata. Am sa tin minte toata viata cum aratau pachetele de carne furata de la abator: bucata de carne, de obicei de 2-3 kg, era infasurata cu maiestrie intr-un strat de celofan din care nu curgea nici macar o picatura de lichid. Evident ca multe furtisaguri se faceau cu complicitatea sefilor din fabricile de mancare si cu cea a militianilor sau angajatilor Pazei Contractuale care asigurau paza. La "Avicola" intr-o vreme se fura cu ambulanta! Paznicul de la hala de pasari in combinatie cu lucratorii din hala, suna la "Salvare" cum ca la Hala nr. "cutare" de la Avicola i s-a facut la cineva rau. Telefonista care era si ea in gasca, dadea cazul la un sofer din banda, care pleca sa duca pacienta la spital. Intra in curtea halelor, unde erau baterii de crestere a gainilor si umplea cu complicitatea celor de acolo salvarea cu gaini, dupa care ambulanta pleca in tromba cu girofarul aprins, nu spre spital, ci intr-o comuna limitrofa unde descarca prada si spala masina. Asta pana-ntr-o zi cand un militian de la circulatie care era cam optuz din fire, l-a oprit pe sofer cu toate ca avea semnalele de urgenta aprinse si a auzit puicanele si cocoseii furati caraind printre targi. Soferul s-a ales cu puscarie, dar afacere a continuat, de data asta cu pui la care li se rupea gatul sa nu mai caraie si care erau bagati in saci de plastic.
Nici faina nu se gasea pe piata, asa ca daca aveai nevoie de o faina de cozonac de sarbatorile de iarna, sau pascale, trebuia sa apelezi la un patrihot. Primeai o faina clasa I-a, care fusese incercata inainte de a fi furata si basca supliment capatai si un pachet de drojdie proaspata, care era o raritate in acele timpuri.
Din pacate credeam in naivitatea mea ca daca timpurile alea au trecut, lumea n-o sa mai fure, dar fenomenul persista si se agraveaza in zilele noastre. Nu se mai fura cu punga sau cu sacul de plastic, ci se fura toata fabrica, toate terenurile din domeniul statului si toate lucrarile edilitare prin licitatii trucate. Ne-a intrat furtul in sange si am ramas purtatori!

miercuri, 10 noiembrie 2010

Lumina

Ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost caracterizati de frecvente opriri in furnizarea curentului electric, in special in orele de consum maxim, cand industria "manca" din sistemul energetic national cantitati uriase de energie electrica. Asadar te trezeai dimineata si daca nu-ti rezolvai problemele casnice dis de dimineata pana in ora 7, se oprea lumina. Si oprita ramanea toata ziua, eventual poate mai primeai cateva ore imediat dupa pranz, dar nu-ti folosea la nimic, ca in timpul ala erai la lucru. Gaseai toate ceasurile si toate aparatele electrice din casa dereglate, de cat de multe opriri de curent existau. Totusi cel mai neplacut era absenta curentului electric seara, cand se adunau toti membrii familiei acasa si cand copiii aveau lectii de facut. Curentul se intrerupea, cartierul intra in bezna si toata lumea se repezea sa aprinda cate ceva ca sa aiba lumina, cel mai frecvent cate o lumanare. Parea ca tot cartierul statea la priveghi la capul unui mort, din fiecare casa se vedeau lumini palide si tremurande, acoperite din cand in cand de umbrele mari si negre ale locatarilor. Inchideai bine usa de la intrare si nu deschideai la nimeni, caci in bezna de pe scari putea fi oricine, chiar si unul amator sa-ti traga una in cap. Cei care coborau sau urcau din apartamente pe intuneric, lasau la capatul scarii cate o lumanare, care ardea aruncand o slaba lumina pe scari, ca sa poata urca copiii de la scoala si parintii de la serviciu. Dupa un timp nu se mai gaseau nici lumanari si doar pe la biserici mai puteai cumpara, dar si acolo doar cateva bucati, ca atelierele de lumanari nu mai faceau fata. Lumea insa s-a specializat si inventiv cum este, romanul a improvizat diverse instalatii artizanale de iluminat. Eu aveam o baterie de masina montata pe terasa, care era legata permanent la priza sa se incarce si trasesem in camera copiilor, unde fetita mea cea mare isi facea lectiile si in bucatarie unde ne petreceam aproape tot timpul, becuri de 12 volti cu care alungam bezna. Nu va mai spun ca de atata utilizare s-a scurs lichid din baterie si mi-a distrus mozaicul si ca si becurile de masina devenisera o problema, ca nu se gaseau si daca cumparai un bec trebuia sa-l duci pe cel ars la magazin si sa-l predai. Nu toata lumea avea insa baterie si becuri si multi improvizasera niste chestii foarte periculoase care luminau (un fel de a spune), daca erau puse pe aragaz, un fel de palnii la care gazul ardea in varf cu o flacara, care afumau casa si miroseau urat. Asta cu conditia sa ai presiune la gazele din bucatarie. Cei mai batrani aprindeau candela de la icoane si din lipsa de ulei de floarea soarelui care era rationalizat, puneau tot felul de lubrifianti si dizolvanti care miroseau cumplit. Imi aduc aminte ca fusesem solicitat la o ruda in varsta careia ii era rau si dupa ce am consultat-o mi s-a facut si mie rau de la mirosul emanat de lichidul care ardea in lampa si care era ceva solvent furat din combinat. Lampile de gaz disparute din casele oamenilor odata cu electrificarea socialista erau la mare moda, dar nu se prea gaseau fitile si nici lampile din sticla, care pocneau mereu. Baterii de lanterna nu se  gaseau si cand se aduceau la magazine dispareau inainte de a ajunge pe raft, fiindca vanzatorii aveau si ei nevoie si mai ales aveau multe obligatii. Oricum erau baterii proaste (cele romanesti), iar din cele straine, mai gaseai din cand in cand doar chinezesti, dar si acelea se consumau repede. Din aceste cauze tot orasul si toata tara era in bezna, probabil ca se vedea din sateliti, asa cum se vede acum Corea de Nord, o pata neagra intr-o mare de lumini. Nici iluminatul stradal nu functiona, nici trenurile nu erau luminate. In perioada cand eram medic navetist si lucram intr-un dispensar la tara, duceam in geanta mea de navetist zilnic un bec pe care-l montam in duliile goale din compartiment, ca sa pot citi pana la destinatie, caci era un intuneric de-ti bagai degetele in ochi. Intr-un tren de navetisti lung de 7-8 vagoane stiai unde sta incotosmanat un intelectual navetist, dupa luminita de care o aprindea sa poata citi o carte, sa corecteze tezele copiilor, sau extemporale, sau pur si simplu sa poarte conversatii pe lumina. Acum daca cu lumina o mai puteai rezolva cumva cu o lumanare sau alta improvizatie, mai rau era de spalat si de calcat o rufa, dar si mai rau era cu frigiderul in care ti se strica putina mancare capatata contracost de la "cota", sau cea procurata cu mari sacrificii si la suprapret de la "patrihoti". (Am sa dau detalii intr-un alt articol despre hotii din fabrici si uzine care furau de la locul de munca din produsele fabricilor si le vindeau la "negru". Li se spunea in bancuri "patrioti" caci ajutau la supravietuirea poporului infometat de programul de "alimentatie stiintifica").
Asa ca de spalat spalai cand aveai curent, sau spalai la mana, de calcat scosesem toti din magazia bunicii fiarele de calcat cu carbuni pe care le incalzeam la aragaz, iar pentru frigider ajunsesem sa congelam mancarea ca sa nu se strice. Congeatoarele "Arctic" cu 4 sertare ajunsesera un fel de bijuterie in familie, le umpleai cu zarzavaturi de la tara, vara si toamna si aveai ce sa mananci iarna, sau daca vreo ruda taia vreun purcel de Craciun si te lipeai puteai sa congelezi carnea si sa mananci din ea mai multe luni ca un harciog.
Guguta personaj de desene animate basarabene.
Din pacate cand se oprea curentul se oprea si radioul si nu mai aveai la ce sa asculti Radio Europa Libera, se oprea si televizorul si nu puteai sa te mai uiti nici macar la "rusi" (de fapt la basarabeni) sa vezi ce se mai intampla cu "glasnost" si "perestroika", iar copiii care se mai uitau la "Tanti Ludmila" si la "Guguta" nu mai aveau la ce se uita si trebuia sa le spui povesti romanesti (de groaza) in care Feti Frumosi taie capetele la zmei, dupa ce-i ingroapa pana la gat in pamant, etc. sau sa le explici ce este o portocala sau o banana de care auzeau dar nu vedeau decat in cartile de colorat.
Totusi in prosteala noastra de natiune umila si servila, nimeni nu iesea in strada sa lipeasca vreun afis, sau sa scrie vreo lozinca pe ziduri contra partidului, strazile erau intunecate si pustii, ca in evul mediu si la fel de periculoase din cauza hotilor si a talharilor. Cand lumina revenea tarziu in noapte, ne bucuram de parca ne-am fi eliberat din inchisoare si ne repezeam sa profitam de ocazie, sa mai calcam o cravata de pionier, sau o uniforma, sa mai dam in clocot vreun bors de zarzavat, sau sa mai tragem cu urechea la "Europa Libera" care parea atat de indepartata ca si "Steaua" lui Eminescu. La cei care aveau, bazaitul congelatorului si smiorcaitul masinii de spalat erau ca un cantec de leagan. Umbla vorba ca Ceausescu ne oprea lumina, ca in lipsa de altceva mai bun de facut pe intuneric, sa facem copii, care sa munceasca in intreprinderile societatii socialiste multilateral dezvoltate. Din pacate milioane de oameni facuti pe intuneric in zilele socialismului victorios lucreaza la construirea capitalismului victorios in Italia, Spania si alte tari mai norocoase decat noi. Am putea zice ca tapinarul roman:"unde dai si unde crapa".

miercuri, 3 noiembrie 2010

Coloana oficiala

E dupa ora pranzului si tramvaiele care curg pe strada Stefan cel Mare sunt pline de elevi zgomotosi iesiti de la ore, de batranei care vin tarand dupa ei sacose de la Piata Obor si de provinciali care merg catre Gara de Nord. Linia de tramvai serpuieste cand pe o parte cand pe alta a strazii, ocolind gropile imense in care mii de oameni lucreaza zi si noapte pentru construirea liniei de metrou. De la statia Barbu Lizeanu urca mai multi muncitori de la metrou cu lopeti si harlete, trimisi de sefii lor la alta lucrare. La Colentina tramvaiul inghite in burta lui oameni veniti cu treburi in zona, cei mai multi la spitalele din Doctor Grozovici, dar si itebisti guralivi care au condus noaptea si dimineata trolebuze si autobuze si acum se duc acasa sa se culce, dupa ce au trecut din mana in mana o sticla de bere de un litru in parcarea policlinicii.
Aproape de statia Circul de stat vagoanele se burdusesc cu alte zeci de calatori veniti de la intreprinderile din zona si care par dupa aspect navetisti. Gafaind printre excavatii tramvaiul trece de Tunari, de Dinamo si intra in linie dreapta la statia Calea Dorobantilor. Unii coboara, altii urca, in tramvai este ca in viata. Cand sa plece mai departe spre gara, tramvaiul franeaza brusc si apoi incepe sa dea inapoi, metru cu metru.
- Ce se intampla?
- Vine coloana!
- Care coloana?
- Coloana oficiala, a lu' nea Nicu! zice un muncitor si toti colegii lui se hlizesc.
Vad pe geam o masina a militiei care blocheaza circulatia spre Gara de Nord punandu-se de-a curmezisul strazii. Un militian nervos si transpirat fluiera de zor si face semne energice cu mainile, ca si cum ar dirija un cor invizibil, catre toate vehiculele de pe strada sa dea inapoi. Cu injuraturi, claxoane, tipete si maraieli soferii dau inapoi 15-20 de metri, asa ca portiunea de strada de pe Stefan cel Mare ramane goala pana la Calea Dorobantilor. Ma dau jos din tramvai curios si o iau agale catre Dorobantilor, in fata la Perla. Pe ambele capete ale intersectiei strada Stefan cel Mare a fost eliberata de masini. Cozile de autovehicule se intind pana spre Spitalul de copii Grigore Alexandrescu intr-un sens si pana la strada Galati in celelalt sens si continua sa creasca. Cate o Dacie de militie vopsita alb-albastru blocheaza fiecare sens de circulatie de pe Stefan cel Mare. Calea Dorobantilor este libera de orice trafic. Din cand in cand dinspre centru trec in viteza masini de militie cu ofiteri agitati care urla prin megafoane:
- Scoate TV ala din spate de la Perla si du-o intre blocuri!
- Aduna cutiile alea de carton de pe trotuar!
- Circulati tovarasi circulati!
Pe strada sunt putini trecatori, majoritatea grabiti si indiferenti la spectacolul care se repeta zilnic, cel putin de doua ori. Bucurestenii sunt imuni si nu par sa fie impresionati de ce se intampla, ba chiar cate unul traverseaza cum il taie capul de-a dreptul strada pustie, scotandu-i din minti pe militienii care fluiera umflandu-si obrajii si umplund fluierele de saliva. Si nu sunt putini. Militienii. In afara de echipajele de la circulatie care au blocat strazile laterale, alte zeci de uniforme albastre sunt vizibile pe ambele trotuare ale Caii Dorobantilor, cam la 20-25 de metri insirate unele fata de altele. Toti sunt agitati, unii poarta in mana niste statii de radio-receptie de culoare albastra prinse intr-un toc de piele maron si cu antene telescopice lucitoare. Statiile sunt mari ca niste caramizi si agitatia celor care le poarta misca antenele de parca a fi antene de insecte.
Insiruiti pe trotuare, dar mai apropiati intre ei decat militienii sunt "baietii cu ochii albastri". Nu stiu de ce le zice asa, pentru ca intre ei sunt multi bruneti, unii aproape tigani. Probabil de la petlitele de pe uniformele trupelor de securitate care sunt de culoare albastra, aproape bleu. Mai bine le-ar fi spus "costumele negre" caci toti sunt imbracati la fel de parca ar merge la inmormantare: costume negre "de-a gata", camasa alba, cravata neagra, sau in cel mai fericit caz inchisa la culoare, pantofi negri. Toti sunt bine facuti, unii chiar solizi, toti sunt tunsi scurt si daca te-ai intalni cu el pe strada n-ai da doi bani pe el, n-are nimic care sa-ti atraga atentia, decat poate umflatura de sub brat, care poate ascunde vreun pistol, sau poate vreo statie de emisie receptie portabila. Statiile lor sunt mai mici decat cele ale militienilor si unii care par a fi sefi au un siret negru spiralat ca de telefon care coboara din ureche in intunecimea costumului.
Pe strada trec din ce in ce mai multe masini cu girofaruri, unele de la militie, altele de la "secu", cu girofare si uneori cu semnale sonore ca un croncait elecronizat, rar cu cate un ordin rastit catre cei de pe trotuare, semn ca aproape toate lucrurile sunt in ordine. Un curent electric trece apoi printre militieni si securistii de pe traseu:
- Vine! Vine! Atentie vine! Vine tovarasu'!
Dinspre ASE trec in viteza cateva masini. Un antemergator de la militie cu semne de circulatie si cu girofarurile aprinse. Un antemergator de la securitate cu un singur girofar albastru lipit cu o ventuza pe capota. Apoi o ploaie de masini care trec in rafala prin dreptul meu, majoritatea negre si foarte lustruite, pline de antene si apoi spre sfarsit trece masina Carmaciului intr-o viteza nebuna. Vad intr-o fractiune de secunda un crampei din chipul Tovarasului, chipul cel mai mediatizat din Romania socialista, dand din mana asa cum face cand isi tine discursurile la marele mitinguri populare de prin orase. Nu stiu cu cine vorbeste ca n-am vazut, dar dupa gesturi dadea indicatii. Militienii de pe marginea strazii saluta militareste intepeniti in pozitie de drepti toata coloana. Baietii de la "secu" se intorc cu spatele la coloana si cu fata spre noi si ne scruteaza atent si sever. Poate sa ne descurajeza daca vrem sa scuipam, sau sa ridicam pumnul, sau macar un deget de la mana intins intre celelalte flectate. Sau sa ne aplecam sa ne legam sireturile cu spatele catre seful statului aratandu-ne turul pantalonilor rosi de atata stat pe bancile invataturii. Nu se intampla insa nimic, majoritatea oamenilor muritori de pe strada nici macar nu se uita la coloana, ca mine care sunt din provincie si asist pentru prima data la eveniment. Doua cucoane de la aprozarul din apropiere flutura mana ca la trecerea unui tren. Lor le convine Nea Nicu, de cand cu cotele au prins osanza si si-au facut pana si buletin de Bucuresti.
Apoi iar masini cu doua si trei antene, negre sau bicolore de la militie si in sfarsit toata lumea rasufla usurata, ca in poezia lui George Toparceanu dupa ce a trecut acceleratul. Microbuze TV vopsite in culori banale aduna de pe marginea strazii baietii cu costume negre si apoi dispar in tromba pe strada inca pustie. Mai rau de militieni pe care nu-i aduna nimeni si care trebuie sa faca fata la balamucul din intersectie. Toata lumea vrea sa plece repede si asa au intarziat destul, spectacolul cu Nea Nicu in rolul principal a durat peste 20 de minute. Incet incet cu zdranganit de tramvaie, ambalare de motoare, rateuri de esapament, claxoane, caraieli de cutii de viteza obosite, scrasnet de frane, "ba pe-a matii bai boule!" si alte asemenea referiri la familie, maternitate, viata sexuala si lumea de apoi, coloanele se pun in miscare. Si stopul de la Perla care era pe galben intermitent acuma se apuca de ros-galben verde. Numai pe sensul de mers catre Consiliul de stat de pe stefan cel Mare coloana nu porneste. Masina militiei care bloca sensul nu porneste. In timp ce un militian incearca transpirat tot sa demareze, colegul lui se lupta cu soferii dezlantuiti in infernul sonor de pe strada. Pana la urma din coloana se desprind cativa soferi mai indrazneti, care vin la masina militiei si-i ridica capota, cercetand cu o privire experta maruntaiele masinii sa afle cauza nefunctionarii motorului.
- N-are benzina domle'! N-are benzina! 
Vestea se transmite din om in om si fiecare adauga vesel cate ceva:
- A facut Melitia "pana prostului!" 
- Ha-ha! A ramas caralii fara molotov!
- Ce ba, nu si-au luat cota de la Peco?
- Sa-si ia militia masina cu talpigi ca la Fred si Barney!
Si in hohote de ras, sau numai insotiti de zambete si de priviri ironice, masina cu cei doi militieni rosii la fata si transpirati, ramasa fara benzina in intersectie, este impinsa de multime spre scuarul din fata statiei pentru a elibera drumul. Coloana greoaie se misca in zgomot si fum de motoare turate, ca o rama uriasa.
In tramvaiul din care am coborat n-a mai ramas aproape nimeni, majoritatea a luat-o pe jos spre gara, inca de cand ne-am orit in statie. Doar bancile de pe partea dreapta sunt ocupate de muncitorii de la metrou in salopetele lor murdare de pamant si cu lopetile sprijinite de fereastra vagonului. Nu se grabesc nicaieri, sunt in timpul serviciului, iar spectacolul strazii merita a fi absorbit prin toti porii, pentru a fi povestit seara celor de acasa:
- Azi l-am vazut pe tovarasul Ceusescu! A trecut pe langa mine la o aruncatura de bat, mi-a facut cu mana!
- Tie ba, ti-a facut cu mana?
- Da fa! Ce te miri atata? E popolar chiar daca e Prim'!

luni, 1 noiembrie 2010

Benzina

Doamna Mariana sta tolanita pe scaun la masa din fata benzinariei si bea dintr-o sticla de pepsi rece adusa de peste drum din Piata Cotroceni de la tiganii care vand bere si bauturi racoritoare la gheata. Desi sta sub umbrela de dimineata si mare lucru nu face, pete de transpiratie isi fac loc pe sub bluza bleu de la uniforma si-i transforma culoarea intr-un albastru inchis, aproape ca cerul senin de peste oras. Mare lucru nu face ca are cine sa lucreze in locul ei pentru cativa lei acolo. Il cheama "Domn Inginer", dar stim cu totii ca n-a terminat inca Politehnica. Dom' Inginer face ce doamnei Mariana nu-i place ca-i strica manichiura impecabila: ne pune benzina in rezervoarele masinii de la pompa. Avem dreptul pentru ca lucram in Bucuresti la 90 de litri de benzina lunar, o adevarata pleasca pentru noi cei din provincie, care acasa primim numai 45 de litri pe luna. Mai putin decat bucurestenii care primesc 3 plinuri pe luna pentru ca ei sunt mai cu mot, dar care ca sa si-o capete trebuie sa faca cozi aproape la fel de lungi ca si noi cei din provincie. Ca sa nu umblam prin tot Bucurestiul de bezmetici avem o pompa a noastra in Cartierul Cotroceni, unde sefa este Doamna Mariana. Doamana Mariana are pe "cineva undeva", vorba lui nea Tomita Caragiu si desi sta prost cu gramatica, este sefa peste pompele din Cotroceni. Sta prost cu gramatica, dar nu sta prost cu altele: este tanara, bine facuta, coafata, manichirata la fix si are degetele pline de bijuterii de aur. Miroase a sapun fin si a parfum scump adus de la pachet, pentru ca-si permite. Seara pleaca cu masina ei personala noua nouta castigata la "Loz in plic", e drept ca nu are inca permis si i-o conduce Dom Inginer, care o duce si o aduce de la servici. Unii zic la coada ca ii face si altceva, dar pe mine nu ma intereseaza decat sa scap cat mai repede de coada uriasa si de doamna Mariana. 
Cei care au stabilit ca ai dreptul la 90 de litri lunar, stiu ca asta inseamna 2 rezervoare pline ochi si nimanui nu-i incap fix 45 de litri in pantecele masinii, asa ca de la mine 2 litri, de la altul 3 litri se aduna cativa litri, care sunt dreptul sefei de la Peco. Mai sunt si unii zgarie branza care scot furtunurile care vin de la rezervorul de  Dacie si le pun intr-o sticla de ulei goala de un litru, cu benzina, ca sa poata lua toata cota, dar astia sunt o minoritate. Pe caldura asta poti sari in aer, sau poate sa-ti ia masina foc si ce te faci? Astepti 8-9 ani pana iti vine alta? Nu, stai la coada linistit si asculti radioul din masina, sau mai te dai pe jos si te mai misti sa te dezmortesti, coada este lunga si daca nu s-a "bagat" benzina se face si mai lunga. Suntem trei masini de la mine de la spital si acum e randul meu sa stau peste noapte la coada la benzina, asa ca mi-am facut pachetel, am si o sticla de nechezol cu mine si am sa-mi i-au de la tigani si o sticla de bere, ca nu cred ca plec mai devreme de pranz maine. Cand coada se misca ma urc in prima masina, merg 5-6 metri, apoi urc in a doua si tot asa, le mut spre pompa una cate una. Dar acum randul este paralizat ca un sarpe urias adormit: nu mai este benzina, asteptam cisterna urmatoare. Sirul de masini se intinde prin tot Cotroceniul, pornind de pe strada dr.Victor Babes spre Stadionul Cotroceni, coteste apoi pe strada dr. Lister, pe stradute linistite si curate, o ia apoi pe strada dr. Toma Ionescu si daca este cazul se mai spiraleaza odata prin cartier, fara a iesi la bulevard sau la Sf. Elefterie ca sa nu iasa cu scantei. A trecut tovarasul Ceausescu intr-o vizita de lucru de la Casa Poporului spre Casa Radio si a vazut o coada de masini care statea la benzina pe Elefterie si a facut scandal, "sa dispara coada imediat ca va trimit la Canal pe toti idiotilor!" ar fi zis tovarasa Elena care i-a atras atentia sotului ca sunt si ofiteri ai armatei romane la coada, iar drept urmare acum acest lucru este interzis. Dar cum benzina fara coada nu le-a dat nimeni la ofiteri, sunt prezenti la datorie, mai ales ca este vara si toti se gandesc la concediu. Cel din fata mea se apleaca de cate ori trece o masina pe strada, altul ceva mai in spate poarta o salopeta de tanchist de culoare neagra pe caldura asta sufocanta sa-si ascunda uniforma. Amandoi il injura in gura mare pe Nea Nicu care i-a luat de acasa de langa copii si nevasta si i-a adus la Bucuresti sa lucreze la Casa Poporului cu tot cu soldatii din subordine.  
La coada de la benzina vorbim despre benzina sau despre inlocuitori de benzina.
Unul zice ca la Timisoara se aduc din Yugoslavia instalatii de gaz lichefiat cu care se poate merge in loc de benzina, pui o butelie in porbagaj, dai drumul la gaz si salut! Nu mai ai nevoie de cota lor de benzina. Da' da de unde butelii? Un amic de al meu de la spital, care are tata sef la un depozit de butelii, a avut o instalatie din asta dar i-a luat masina foc in timp ce-o incarca de la butelie. A sarit un colier de la un furtun si s-a umplu cu habitaclul cu gaz si a trebuit doar o scanteie si i-a facut masina scrum. Acum umbla sa-si ia alta.
Altul zice de gaz de sonda. Am pus si eu acum vreo doi ani in Dacia mea si am ramas fara supape! E drept ca n-am pus gaz de sonda ca n-aveam de unde, ci am pus gazolina, un lichid care se colecteaza la statiile de pompare a gazului metan si care arde ca benzina, dar n-are asa putere calorica. Am pus si eu si m-a costat mai mult inlocuirea supapelor. A fost o adevarata aventura sa-l cumpar tocmai de la Tepu de dincolo de Tecuci si sa ajung acasa cu doua bidoane pline de gazolina.
Altul zice de benzen. "La voi acolo la Galati se merge cu benzen de la combinat, bagi plumb in el si masina zbarnaie!". Nu mi se pare o idee grozava sa-mi moi degetele in benzen si in compusi de plumb, ambii fiind foarte toxici. Mai bine merg pe jos. 
Dar oamenii se plictisesc la coada si atunci vorbesc si se sfatuiesc cum sa-si incalzeasca casa la iarna, ce sa puna in soba, cum sa faca lumina la copii pentru lectii cu diverse baterii si becuri, cum sa compenseze lipsa de alimente etc. Unele lucruri sunt prostii sau aiureli. Am auzit pe cineva care fura cocs din combinat, ca il ducea la mama-sa la tara sa faca focul cu el iarna, dar batrana a umplut soba cu cocs si cand cocsul s-a incins, a topit soba batranei, de a trebuit sa sara toata ulita s-o ajute sa scoata ce a mai ramas din soba afara, caci se transformase intr-un micut furnal si i se inmuiau picioarele de caldura degajata!
In sfarsit dupa patru ore de asteptare coada se pune iar in miscare. Dau fuga la telefon la spital si-mi anunt colegii ca poate putem alimenta in seara asta. Pana ma intorc cativa baieti mai destepti n-au mai avut rabdare sa ma astepte si s-au varat in fata mea, ocupand spatiul ramas liber dintre masini. Ma cert cu ei, dar degeaba, se fac ca ploua si inchid geamul de la masina, desi e groaznic de cald ca sa nu ma mai auda.  Cand Dom' Inginer imi umple rezervorul sunt cel mai fericit om de la coada, o sa am cu ce ma duce pana in Ardeal la socri, iar de acolo o sa vad cu ce o sa ma intorc, pun poate gazolina sau orice altceva care arde si scoate fum. Important este sa ma pot misca eu si familia din orasul cotropit de caldura. Si de saracie.

miercuri, 20 octombrie 2010

La aeroport



N-am intrat de multe ori in vremea lui Ceausescu la aeroportul Otopeni. Am fost odata intr-o excursie la Moscova si n-am vazut mare lucru din aeroport cand am plecat, ca era prea dimineata, iar la intoarcere am ramas impresionat de bateriile de tunuri antiaeriene si de vehiculele blindate din jurul pistelor. Marele conducator se temea sa nu pateasca ca Dubcek in 1968, cand prietenii sovietici au ocupat aeroportul din Praga cu trupe de comando, permitand apoi avioanelor de transport sa aduca tancuri si trupe in inima Cehoslovaciei si s-o ocupe in cateva ore, pentru a pune capat "primaverii de la Praga".
A doua oara am fost in vara lui 1989 ca sa-mi iau de la aeroport rudele venite dintr-o excursie din Germania democrata. Pentru cei care cunosc cum arata acum aeroportul, voi povesti cum arata atunci.
Dupa ce virai la dreapta, venind dinspre Bucuresti spre aeroport, dadeai peste o tabla de limitare a vitezei, apoi peste o masina a militiei care bara drumul, plina de militieni de la circulatie, care iti verificau actele si te chestionau cu privire la scopul venirii la aeroport. Puteai apoi sa mergi in parcarea situata la 400-500 de metri de cladirea aeroportului, parcare pazita de soldati de la Ministerul de Interne, inarmati cu pistoale mitraliera. Aratai din nou actele si puteai parca, dupa ce achitai 6 lei pentru maxim 4 ore. De la cabina taxatoarei puteai afla daca avionul pe care il asteptai aterizase, iar daca venise puteai sa mergi in cladirea aerogarii pe un traseu ocolit si pazit de posturi de control. Cum pentru a veni la aeroport condusesem non stop de la Galati pe o caldura inabusitoare, eram inca imbracat in pantaloni scurti, asa ca a trebuit sa ma schimb in blugi. Cum parcarea era plina de femei m-am tras in dosul unui autobuz ca sa ma schimb. In cateva secunde a si aparut un soldat ca sa ma intrebe de sanatate.
In fine dupa ce ma schimb ajung pe esplanada si intru la controlul antitero. Nu, sa nu credeti ca plecam undeva, dar nu puteai intra in aeroport, daca nu erai controlat fizic si prin trecerea prin poarta detectoare de metal. Aveam pe vremea aceea o parafa de medic intr-un suport de metal care se desfacea in 3 parti si mi-au gasit-o la control. Subofiterul care ma controla a invartit-o pe toate partile, apoi m-a intrebat:
-"Ce-i asta? Ce-i obiectul asta pe care il aveti la dumneavoastra?"
-E parafa mea de medic.
-"Va rog sa-l desfaceti"!
Asa ca l-am desfacut si i l-am aratat. La rasucit pe toate partile si la studiat atent, apoi mi l-a dat inapoi. Nu mi-am putut abtine un inceput de zambet ironic, care a fost imediat observat si m-a apostrofat:
-"Nu va mai uitati asa tovarasu' ca puteati sa aveti un glonte ascuns inauntru!" La care eu, din nou nu m-am putut abtine:
-Bine domnule, dar pusca?
-"Circulati tovarase, circulati!"
In fine intrat in holul aeroportului am vazut ca printr-un perete de PAL melaminat, fusese separate sectoarele de "plecari" de cele de "sosiri". Frica mare a partidului era sa nu scape vreunul din raiul comunist. Mi-am luat rudele din holul aeroportului si trecand din nou prin toate posturile de control am plecat cu ele spre casa. Aveam sa revad aeroportul peste 15 de ani schimbat si elegantit si fara securisti.

joi, 14 octombrie 2010

Butelia

Stau de mai bine de sase ore in ploaie si astept sa vina masina cu butelii. Sunt echipat cu toate cele necesare acestei operatiuni de comando: sunt imbracat gros, am umbrela, un pachet intreg de tigari sa mai treaca timpul, o carte de buzunar din colectia B.P.T.  ("Biblioteca pentru toti"), buletinul, bani, caruciorul de butelii si o butelie goala, pe care se mai vede un rest de eticheta de pret: 13,5 lei. Asta-i pretul normal al unei butelii de aragaz comuniste, dar eu n-am dat niciodata atat de putin. Daca o iau de la depozitul de butelii, dau cel putin 25 de lei pe ea, altfel gestionarul imi tranteste o butelie pe jumatate goala, sau plina cu apa, sau murdara de grasimea si rantasul miilor de familii prin care s-a plimbat pretiosul obiect. Da, pretiosul, caci o butelie se vinde si cu 3000 de lei, ceva mai mult decat castig eu pe o luna ca medic. Daca un hot intra intr-o locuinta primul lucru pe care-l insfaca este butelia, pentru ca se vinde imediat, ca painea calda. La coada de la butelii toata lumea sta cu privirea atintita asupra pretiosului recipient, de unde si vorba: "a sta cu ochii pe butelie". Butelia se "da" cu repartitie de la Partid. Te inscrii pe o lista, faci o cerere, cererea merge la partid, la sindicat, la cadre, daca se aproba intri pe o alta lista de asteptare, unde in functie de prioritati, capeti o pozitie si astepti. Uneori mai multi ani. Daca esti membru de partid, fruntas in intrecerea socialista, mama eroina, presedinte de sindicat, sau alt cadru de nadejde al societatii socialiste multilateral dezvoltate, de exemplu informator al Securitatii, o primesti mai repede decat restul lumii.
Doamne fereste sa ti-o fure cineva! La ce mai gatesti? La ce mai faci un ceai? Sau un "nechezol", asa se cheama singura cafea pe care o gasesti in comert si care este un amestec de 20% cafea si 80% inlocuitori de cafea, adica orz si secara prajita. Sau la ce mai incalzesti apa pentru ca sa te barbieresti sau sa te speli  ? Gaz lampant nu se gaseste si sa te intorci la gatitul cu lampa cu gaz ca in anii '50-'60 parca nu se mai poate, umpli casa cu fum si miros de petrol ars, dar in primul rand nici nu se mai gasesc lampi si fitile, stiu din exerienta mea de medic de tara, ca aceste articole foarte cerute in mediul rural lipsesc de ani buni, poate de decenii.
Daca iau butelia de la un distribuitor de butelii direct din masina ma costa scurt de tot 100 de lei! Din pacate si pentru ei este din ce in ce mai greu sa se descurce si ca sa nu stea cu zilele la fabrica la Ploiesti, trebuie sa dea spaga serioasa. Asa ca peste cei 45 de lei cat costa o butelie adusa acasa, trebuie sa completezi suta, daca vrei sa mai vina si altadata. Dai telefon la PECO, te inscrii, iti da o data aproximativa de livrare si tre' sa stai acasa, ca daca nu te gaseste o da la altu'. Tata a avut un coleg de serviciu, unul Gica care a plecat sofer pe o masina de butelii. A gasit omul potrivit la cadre la PECO si i-a varat in plic 10.000 de lei. Intr-o saptamana era aranjat. Primul lucru pe care l-a facut dupa ce a intrat in paine si a inceput sa "acumuleze" si-a dat dintii buni jos din gura si si-a pus dantura de aur, ca la el acolo in satul lui unde se nascuse, dintii de aur erau simbolul prosperitatii supreme. L-a poreclit lumea Gica Gura de Aur. Am umblat de multe ori prin oras cu masina dupa el:
-N-am mai baiete niciun plus pana acum si toti clientii i-am gasit acasa, asa ca n-am facut nimic astazi! Cursa viitoare!
Asa ca stau in ploaie, sub o streasina, ingramadit intre alte persoane, nu pot citi ca mi se uda cartea, nu pot fuma, ca imediat sare vreun pensionar:
-Ce faci domle' vrei sa ne arunci in aer?
Nu particip nici la discutiile de la coada, ca nu stiu cine trage cu urechea la ce vorbim, nici la cearta pentru liste, care ca de obicei sunt mai multe si nu coincid numele inscrise pe ele. Epoca de aur a fost nu numai epoca lipsei ci si epoca listei. Exista o lista a celor care n-au apucat butelii ieri, sau cand s-au adus butelii ultima oara, care a stat la gestionar, care a mai trecut si el cativa cunoscuti pe ea, apoi exista lista de la ora 4 dimineata, inceputa de primii sositi la rand. Pe la sase s-a facut alta lista, ca multi din cei inscrisi plecasera la serviciu, sau acasa, sa se culce si atunci s-a strigat din nou lista si fiecare din cei prezenti si-a pus capacul de la butelie pe o sfoara intinsa pe masura ce se auzea strigat. Pe capacul fiercarei butelii insirate sunt trecute numerele de ordine cu creta. Capatul sforii sta in siguranta acum in mana unui pensionar, care se foieste mandru de colo pana colo prin ploaie si care reface din cand in cand numerele de pe buteliile sterse de picaturile de apa. Capacele de butelie au devenit asa de pretioase, ca nici la talcioc nu mai gasesti, e bine sa ai un capac in plus pe care sa-l pui pe sfoara pentru vreo ruda sau un prieten. Discutia se invarte in jurul a capacitatii masinii de butelii: daca este un TV, atunci n-o sa apucam toti, daca este un camion Roman vom fi fericiti aproape toti. Din cand in cand o boare de agitatie trece printre oamenii de la coada, atunci cand vad trecand pe strada vreo masina care seamana cu masina de butelii. Numai gestionarul sta in pragul depozitului gol si ranjeste:
-Nu-i asta bai, abia acum a ajuns masina de la Ploiesti!
Unii oameni care stau mai aproape, vineti de frig dau fuga acasa sa dea telefon la "butelii", apoi se intorc bucurosi:
-A zis sa avem rabdare ca intr-o ora vine!
Trece ora si chiar mai mult si in sfarsit apare masina de butelii. Soferul se urca sus pe masina, deschide lacatele de la barele care fixeaza buteliile si striga:
-Hai ba, care vreti butelie treceti la descarcat!
Ne insiram cativa barbati mai tineri de la masina pana la depozit si dam din mana in mana buteliile pline si ude. Fiecare numara cu voce tare: soferul, oamenii care descarca si gestionarul.
-O suta, atat am repartizate aici! striga soferul si isi pune barele la loc, desi n-a descarcat toata masina. Lumea e nervoasa, mai ales cei care au numere peste suta si nu mai apuca azi butelie, dar si cei care se impiedica de ei, dorind sa insface cat mai repede butelia plina si sa scape de cea goala. In ingramadeala sunt si cativa tipi dubiosi, par a fi gura casca, dar nu poti sti niciodata, acum e momentul daca vrei sa sparlesti o butelie. Asa ca sunt vigilent, tot timpul cat am dat din mana in mana buteliile pline am privit fix la butelia mea goala.
Imi vine randul si stau cu capacul intr-o mana si cu butelia in cealalta. Dau banu', intru si asez butelia la rand cu celelalte, iau una noua, salut politicos si ies. Gestionarul nici nu se uita la mine si nici nu se ridica de pe scaun, este preocupat sa separe banii intreprinderii de partea lui, asa ca pune in sertare diferite 13 lei pentru PECO si restul care-i ramane lui de la oameni. Aproape paritate. Ies prin multimea adunata ca o gramada de rugbi sa-mi recuperez caruciorul, dar pierd un nasture in imbulzeala de la usa. Pipai portmoneul, e la locul lui in buzunarul de la piept, in schimb cineva mi-a sutit la ingramadeala cartea din B.P.T. 
O fi simtit hotul ca am ceva in buzunar si a zis ca a dat lovitura. Eu nu l-am simtit, probabil o fi fost un "artist". Plec spre casa si la urmatorul colt vad aruncata in ploaie barba si figura surazatoare a lui Hemingway pe coperta exterioara a unui volum de format mic. Pacat ca n-a pastrat-o, "Adio arme"  este o carte care merita citita.

miercuri, 13 octombrie 2010

Buletinul de Galati.

Fotografie de pe blogul http:/doboseru.blogspot.com
Nu ai multe ocazii in viata sa-ti schimbi buletinul. Primesti unul cand faci 14 ani, apoi la 24 si la 34 de ani ti se schimba buletinul vechi cu altul nou, iar dupa ultima schimbare de la 44 de ani, ti se da un buletin cu o liniuta acolo unde scrie data expirarii, bag seama ca fizionomia nu se mai poate schimba radical pana imbatranesti, asa ca nu mai este cazul sa primesti altul.
Fiind asa putine situatii cand mi-am schimbat buletinul le tin minte pe toate.
La 14 ani eram pionier si am primit buletinul intr-un cadru festiv la scoala, toata clasa deodata, de la un militian care parea cherchelit, ca prea era vesel nevoie mare si care ne-a tinut ceva ce astazi s-ar chema spici (din saxonul speech), iar atunci se numea cuvantare, despre importanta buletinului si cat de cetateni am devenit noi dupa ce am capatat cartonasul kaki (din saxonul khakhe). Mai tin minte buletinul cel dintai, ca la o razie efectuata in 1971 pe strada de militie impreuna cu ziaristii de la "Viata Noua" (care acum e "libera" si care aveau o rubrica:"Cine esti dumneata tinere galatean?" in care publicau numele tinerilor cu plete sau care chiuleau de la scoala), un militian mi-a scris cu pixu' pe ultima pagina:" infatisarea subsemnatului este diferita de fotografie ezistenta in buletin", ceea ce era echivalent cu a mi-l schimba, dar numai dupa ce-mi tundeam pletele si plateam amenda. Nu mi l-am schimbat si nici nu m-am tuns, peste doi ani cand am prins impreuna cu un coleg un hot care sparsese un magazin de vinuri de pe strada Traian, militienii ne-au luat buletinele ca sa ne treaca drept martori si le-au pierdut pe undeva, asa ca a trebuit sa ne dea niste adeverinte sa putem sa existam.
La 24 de ani dupa ce mi-am schimbat buletinul cu unul nou pe care la luat de la sectia de militie de pe strada Gamulea, fiind pe la sfarsitul lui martie si fiind foarte cald m-a pus necuratu' sa mananc o inghetata de la un chiosc al I.C.I.L.-lui (Intreprinderea Comerciala de Industrializarea Laptelui) din Piata Centrala si pana sa ajung acasa mi s-a facut rau si era sa mor de cat am varsat si de cate ori am frecventat toaleta. Pana seara eram la spital sub perfuzii, facusem o toxiinfectie alimentara de la o inghetata preparata in urma cu un an. La cateva zile am trecut prin piata si aceiasi vanzatoare vindea aceiasi inghetata care ma imbolnavise pe mine, la care data expirarii fusese modificata cu creion chimic, ca sa nu se mai cunoasca ca este expirata. Pe vremea aia nu se auzise de Protectia Consumatorului.
Dar cel mai interesant a fost cand am implinit 34 de ani in 1986 si cand m-am dus sa-mi schimb buletinul la militie. Lucram pe vremea aceea medic de tara la un dispensar din nordul judetului, la Baleni, asa ca atunci cand am dat toate documentele militianului de la biroul de evidenta populatiei mi-a spus:
-"Tovarase doctor dumneavoastra munciti in mediul rural si in conformitate cu LEGEA nr. 22 (din 2 decembrie 1981 privind obligaţia activiştilor de partid, de stat şi ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, a cadrelor din conducerea unităţilor socialiste, a specialiştilor din agricultură şi din alte domenii de activitate de a locui în localităţile în care îşi desfăşoară activitatea,) aveti obligatia sa va faceti buletin de Baleni". Si zicand astea baga toate actele mele intr-un plic mare maron si scrie pe el "Baleni" si apoi imi inchide ghiseul in nas.
Am ramas cu gura cascata, auzisem de Legea 22, dar nu cunosteam sa se fi aplicat pana atunci la vreun "navetist inversat" cum eram eu, care locuiam in oras, dar munceam la tara. Era o perioada in care taranii veniti la oras sa se faca muncitori primeau imediat locuinta la bloc si li se facea buletin de oras, iar intelectualilor care lucrau la tara, Partidul le cerea sa se mute in satele in care erau repartizati, desi nu erau nici un fel de conditii pentru a locui, a trai, a educa copiii sau a te distra. In anul despre care vorbim cotele in mediul rural erau la un sfert din cele care se dadeau in oras si cuprindeau numai zahar si ulei in cantitate de 250-500 grame, considerandu-se ca taranul nu avea nevoie de malai, faina, oua, carne, ca si le producea singur. Urma deci sa ma mut la tara cu doi copii mici si sa locuiesc intr-un dispensar in care predecesorul meu se imbolnavise de tuberculoza din cauza frigului, iar ceilalti dinaintea lui dadusera in patima bauturii.
Pana la urma am dat o spaga care nu se putea refuza (un cartus de Kent si o cutie de Ness) la un sef de la militie si am primit acasa buletinul de Galati, orasul in care ma nascusem, traisem si aveam casa si familie.

La cota.

Alimentara de unde luam cota in anii epocalipsei.

Stam inghesuiti unul in altul vreo suta de persoane in alimentara de unde ne luam cotele. Afara sunt 40 de grade la umbra, in interior poate ceva mai mult. Nu exista nici macar o ferestra deschisa, iar usa a fost inchisa de vanzatoare cu cheia, sa nu mai intre si alti cumparatori, ca nu a primit decat cateva sute de ratii si n-are cum servi pe toata lumea, asa ca a inchis usa in nasul clientilor care n-au percutat repede la stirea care a traversat cartierul: "S-a bagat cota!". In fata mea un domn-tovaras ceva mai corpolent transpira abundent si picaturile lui de transpiratie se lipesc de camasa mea, in timp ce picaturile mele de transpiratie care se scurg pe santul spatelui, mi-au imbibat deja camasa si acum incep sa-mi umezeasca chilotii. Majoritatea celor din fata mea sunt pensionari care au vanat toata dimineata ocazia, plimbandu-se prin fata magazinului in asteptarea cotei. Tin in mana un cartonas galben pe care imi sunt trecute datele personale, membrii familiei si la ce am dreptul. Statul comunist a apreciat ca pentru luna iunie 1989 am dreptul la 1 kilogram de zahar, 750 de grame de ulei varsat de floarea soarelui, 1 kg de faina de malai, 1 kg de carne de vita, sau de porc, 500 g de carne de pasare, 250 g de branza, 100 g de unt, 1 kg de preparate de carne si nici mai mult, nici mai putin, de 12 oua. Atat i-au spus medicii specialisti nutritionisti in frunte cu profesorul Mincu, Secretarului General al Partidului ca trebuie sa mancam intr-o luna. Plus stavrid, care este la liber. Domnul-tovaras din fata mea este mai fericit decat mine, lucreaza la Combinatul Siderurgic si are dreptul la mai mult ca mine, ca este muncitor si face munci grele. Eu sunt intelectual si nu produc nimic, deci am cota minima. Mai multe gravide sunt si ele prinse in inghesuiala. Lor cel putin partidul le da ceva in plus. Insa lumea nu le da voie sa intre in fata "Ce eu te-am pus sa fii gravida?", asa ca stau si ele si transpira, caci toata lucrarea cu cota dureaza mult. Vanzatoarea din alimentara este rotofee si are o fata rosie din cauza caldurii si a efortului. In urechi, la gat, pe degete, straluceste aurul rusesc de 14 carate adus de traficanti. Tot ei i-au adus si caciula de vulpe polara cu care umbla asta iarna. Este de neconceput sa lucrezi in comertul socialist de stat si sa nu ai vulpe polara si bijuterii de aur pe degete si la gat, a ajuns un fel de uniforma. Fura la cantar cu tupeu, in gloata asta de hamesiti nu este nici macar un militian, vreun militar, sau careva de la securitate, sau de la partid. Ei vin pe usa din spate sa-si ia "dreptu" daca sunt maruntei in grad, sau se duc la magazinele speciale, daca sunt mai rasariti. Vanzatoarea baga mana in sacul cu zahar, umple tasul si cantareste. Apoi baga o cana de tabla legata cu sfoara de un bat in butoiul cu ulei si umple sticlele folosind o palnie naclaita si murdara. Uleiul e negru, aproape la fel de negru ca uleiul de motor folosit la masina si se face din ce in ce mai negru si mai tulbure pe masura ce cana smaltuita coboara din ce in ce mai la fundul butoiului. Ma rog in gand sa se termine butoiul pana ajung eu, sa-mi dea din altul nou. Malaiul este si el tot la sac, care incet, incet se pateaza in partea de jos de uleiul scurs de pe sticle. Cred ca la fiecare litru de ulei se fura cel putin 80-100 ml. Am sticle de ulei pe care le port in permanenta cu mine in masina, ca daca nu le am, nu primesc cota. N-am mai vazut ulei "infundat" (imbuteliat) de cativa ani. Ba am vazut intr-un film cum o tipa gatea niste peste. Cand ma apropii peste mirosul de transpiratie, care este generalizat, se simte si mirosul de branza de oi telemea la butoi. Cu un cutit lung ca o maceta vanzatoarea taie bucati din telemea si da la fiecare portia, usor ciupita la cantar. Din branza se scurge un firisor de zer care se amesteca cu malaiul si zaharul pe care deja le-ai capatat. Urmeaza preparatele, taiate cu acelasi cutit. "Salam cu soia a fost dar s-a terminat". Parizerul cu soia este deja vanat, sub cutit se desprind bucati din el, pare dubios asa ca ma stabilesc la "pasta de ceai". Sunt niste carnati mai mari umpluti cu pasta de parizer (binenteles cu soia), care seamana oarecum cu carnatii "polonez", la care socrul meu le spunea "polish", sau cateodata "pulos" ca seamana vag cu organul sexual masculin. Acasa ii fierbi, dar cu grija ca se desface membrana artificiala si tot continutul trebuie cules apoi cu strecuratoarea. "Carne nu avem". Nici "adidasi" adica picioare de porc, nici "calculatoare" adica capatani de porc. Carne macra? "Fugi domnule de aici!"
Primesc in schimb cand ajung la rand puii. Li se spune "porumbei" din cauza marimii, desi eu am mancat si porumbei mai mari decat puii de Avigal. (Avicola Galati). Sunt vineti/albastri la culoare si cand ii pune pe cantar au sub 500 g fiecare desi sunt complet "echipati", au cap, gat, scurmuse, pipote. Nu bat 2 kile cat am eu dreptu', asa ca vanzatoarea completeaza din lada de plastic soioasa cu inca cateva scurmuse, sa se apropie de cantitatea necesara pentru hrana pe o luna a doi copiii si doi adulti. In spatele meu o femeie exclama plina de naduf: "Ma mai chinui eu luna asta, pana se face pastaia". Cativa rad stiu ei de ce, toti asteapta pastaia, adica fasolea verde sa-i duca pana spre toamna. Are proteine, se fierbe repede si nu se da la cota, mai apre prin aprozare sau la tarani, "Da' io mi-am pus fa in fata blocului si stii ce frumoasa este? Sta barbatu-miu cu ochii pe ea sa n-o fure". "Io mi-am pus fa pe balcon, intr-o glastra si astept sa lege ca a inflorit deja".
Insfac sacosele si ies printre hamesitii din spatele meu afara, la aer, ca aproape ca lesinam daca mai stateam un pic. Lumea ramasa in afara magazinului nu pleaca acasa, poate o mai ramane ceva si pentru ei, ca nu pot sa stea toata ziua sa pazeasca magazinul, ca trebuie sa pazeasca si la butelii si la gaz pentru lampa, ca se stinge lumina in fiecare seara si inca cate si mai cate. Se uita toti cu invidie la mine care ies triumfator cu sacosele doldora. Ma intreaba toti pofticiosi: "ce-am luat?, ce se mai da?, ce mai are?, ce s-a terminat?, cum e uleiul?, de unde sunt puii de Galati sau de Braila?". Iar eu in mijlocul lor bucuros nevoie mare ca am luat cota le dau explicatii exacte, la ce nivel a ajuns cana smaltuita in butoiul cu ulei, cat zahar mai este etc. Fumez o tigara acolo in fata magazinului, o merit dupa atata coada, in definitiv sunt un erou pentru familie si un om de succes printre vecini. MI-AM LUAT COTA! Plec acasa bucuros si mandru cu doua sacose pline, din care mi se scurge pe pantaloni zer de branza si spalatura de carne de pasare.
Pagina din jurnalul personal in care sunt trecute cotele din 1989 pentru alimente.